CULTURA IDEILOR
„Adânc pe adânc cheamă…”
Ştefan Afloroaei
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 7 (563), 16 februarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-7-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_563.compressed.pdf
Revin la povestea tânărului filosof din „Icoana de nezugrăvit a ştiinţei preasfinte”, care, dorind să exprime însuşi adevărul originar, se vede asemeni unui pictor în faţa a ceva de nezugrăvit ca atare. Multă vreme nu sesizează cauza eşecului său repetat. Nu o recunoaşte în chiar orientarea privirii sale, atrase enorm de evidenţele lumii date. Cu toate că şi-a reprezentat ceva „paradoxal şi aproape nemaipomenit în vremurile moderne”, lucrarea nu i-a reuşit. Va pune totul pe seama nepriceperii sale în arta picturii, a faptului că nu a îndrăznit mai mult[1]. Pentru o conştiinţă atinsă de modernitate, reuşita şi eşecul se definesc mai ales în relaţie cu propriile puteri omeneşti.
Tocmai atunci bătrânul venerabil îl întâmpină din nou cu îngăduinţă şi îl îndeamnă să-şi reia lucrarea. De această dată, pictorul urmează a zugrăvi însuşi chipul bătrânului: „aşterne-te acum grabnic pe muncă […] şi pictează cu atentă şi înaltă grijă chipul meu /effigiem meam/, întocmai cum îl vezi!” (24). Cel care îi vorbeşte este numit „părintele timpului”, iar oglinda din pieptul său, cartea sfântă; urma aşadar să audă cuvântul acesteia şi să răspundă chemării. Nu întâmplător e invocat, câteva pagini mai înainte, un celebru verset: „mi se părea că simt, de parcă s-ar fi arătat cumva prin enigme, că «genunea cheamă genunea» (abyssum abyssum vocare)”[2]. Viziunea se reface acum în cuvintele celui al cărui chip urma să-l picteze cu o grijă aparte.
Auzind aşa ceva, învăţăcelul pare să fi înţeles despre ce este vorba. După un moment de neîncredere, cere îngăduinţa de a-şi pregăti din nou culorile şi reia efortul de a zugrăvi chipul bătrânului. „[O]dată desenată mai întâi statura, pe măsură, potriveam mereu culorile (aşa cum e obiceiul pictorilor) după faţa bătrânului şi încercam neîncetat să i le fac asemenea: păreau uneori puţin prea alburii, alteori prea roşietice, alteori de-a dreptul gălbui, alteori, în sfârşit, cu totul palide şi pe de-a-ntregul neasemănătoare” (26). Din ultimele cuvinte înţelegem că nici de această dată lucrarea nu-şi atinge ţelul. Noile culori nu-l ajută îndeajuns, cele ale feţei bătrânului apăreau mereu schimbătoare şi indefinite, cu totul neasemenea. Însă, cu aceeaşi comprehensiune, e încurajat să nu se oprească aici. Poate să ne surprindă acest lucru, câtă vreme se iroseau în continuare energii şi clipe preţioase. Îndemnul ţine, cred, de o pedagogie ea însăşi necomună: trebuie probată până la capăt o anumită cale, până în punctul în care se descoperă adevăratele ei limite şi, în acelaşi timp, acel dincolo fără de care nu e posibilă desăvârşirea unei lucrări. Prinzând din nou curaj, tânărul începe iarăşi să picteze, este aproape disperat să ducă la capăt lucrarea începută. „De aici încolo eu, nemaicruţându-mi nici strădaniile, nici sudoarea, nici – în sfârşit – culorile […], am umbrit pe cât de precis am putut conturul feţei” (28). Am putea înţelege că tânărul pictor trecuse dincolo de stadiul în care aşeza „negreală peste negru”, semne negre pe o tăbliţă neagră (7). Acum pictează altfel: cu ajutorul unor umbre conturează cât mai bine un chip alb şi strălucitor, însăşi strălucirea celui sfânt. Dacă am vorbi în termeni apropiaţi de cei prin care, peste două secole, Malevici, de pildă, îşi intitulează unele pânze, am spune că avem înaintea ochilor un oval alb în contururi negre. Doar că imediat se ivesc alte dificultăţi, mai mari. Chipul sfânt din faţa sa e în continuă transfigurare, de necuprins cu privirea („transfigurarea stăruitoare şi felurită a feţei sale”) (26). Culorile veşmântului nu pot fi delimitate precis, graţie atât splendorii lor cât şi regăsirii lor simultane în acelaşi punct, în nesfârşite varietăţi de nuanţe; faţa însăşi îi apare „de o strălucire parcă de aur sau argint, în care toate culorile care se pot arăta văzului, oricât de multe, se regăseau în acelaşi punct şi toate varietăţile de nuanţe erau cuprinse în acelaşi loc al prezenţei lui”. Învăţăcelul recunoaşte aici limita de sus – dacă se poate spune aşa – în încercarea de a picta chipul sfânt, o povară totuşi prea mare. Simte din nou că îşi pierde orice suflu şi înţelege, în sfârşit, „până unde se întinde cunoaşterea” (28). Este ceea ce impune tăcere şi reculegere („cu masca tăcerii acoperindu-mi ruşinea ignoranţei, m-am dedat unei muţenii de peşte”). Aşa cum vedem, ar fi putut să sfârşească totul aici, în această muţenie a oricărui gest.
Simţind însă cu orice clipă îngăduinţa bătrânului, a continuat să picteze. Aproape totul în faţa sa apare învăluit într-o lumină curată şi intensă, pură, ce întunecă privirea ochilor. Cu fiecare mişcare a penelului constată că nimic nu poate fi cuprins şi redat ca atare. Toate îşi arătau strălucirea sub nenumărate apariţii şi transfigurări: „diadema strălucea ca soarele în miezul zilei […], încât ochiul este lipsit pe putinţa de a-l vedea”; „cu razele strălucitoare ale nestematelor pline de lumină…, [diadema] întuneca privirea ochilor”; sceptrul apărea în multe forme, la nesfârşit; arcul la fel, „ba întins şi tras îndărăt, ba neîntins şi moale”; iar săgeata era prinsă în multe feluri – şi „nu în răstimpuri sau într-un loc şi nici în vreun punct, despărţite de distanţă, ci toate în acelaşi timp”. Este nevoit, spre a-şi continua lucrarea, să lase „deoparte toate aceste transfigurări” şi să picteze ceea ce a crezut că îi era cu putinţă: „statura lui înaltă, după simetria umană, frumuseţea părului cărunt, după cum se cuvenea, veşmântul colorat felurit, dar potrivit, diadema imperială, sceptrul regal, arcul întins, săgeata aşezată în arc” (29). Va zugrăvi în cele din urmă un chip frumos şi strălucitor al senectuţii, doar că asemănător celui omenesc. Este a şasea încercare, ultima pe acest drum care îl va ajuta să afle ce anume stă şi ce nu stă în puterea sa omenească.
Istovit de o asemenea lucrare, aşteaptă temător cuvântul bătrânului. Acesta îl invită să privească împreună în cartea sfântă, însăşi oglinda purtată în piept. Spusele sale vor limpezi în chip deplin calea urmată: „Cercetată cu atenţie şi grijă, spune el, [imaginea făcută de tine] seamănă cu icoanele mele, nu atât pictate, cât mai degrabă plăsmuite, dar cu mine, nicidecum”. Adaugă imediat că faptul e firesc de vreme ce nu a cunoscut alte culori decât cele învăţate de la magistrul lui şi, prin acesta, de la cei vechi. Aceştia judecau lucrurile în termeni de „accident” (culorile, de pildă) şi „substanţă” (substratul lor), dincolo de care nu au mai recunoscut nimic (31). Ceea ce a pictat, plin de cutezanţă, nu avea cum să semene cu icoana sfântă. Dacă este totuşi o icoană, o imagine, este asemeni celor pe care oamenii le plăsmuiesc prin efortul imaginaţiei şi al reprezentării lor. Iar cele văzute în oglinda Sfintei Scripturi se cer luate mai curând într-un mod alegoric („reprezintă umbre alegorice ale părţilor mele coexistente; le numesc umbre alegorice, de vreme ce imaginile lor pure şi esenţiale sunt prefigurate nu atât ca mister al începutului lor, ci în măsura în care pot fi prinse şi pricepute de voi”). Cunoaşterea lor „simplă şi pură” nu stă în puterile făpturii create; nu stă în puterile acesteia nici măcar atunci când este în atenţie ceva creat. Chipul adevărului se descoperă celui pregătit să-l cunoască („să-şi vadă Creatorul prin simplitatea intelectului său, aşa cum este, iar astfel să le cunoască pe toate în El, prin prezenţă, aşa cum sunt”)[3]. Aşadar, privirea urmează a se orienta înainte de toate către ceea ce însuşi Creatorul descoperă minţii omeneşti.
Înţelegând toate acestea, nu i-a rămas tânărului decât să-şi încline „capul sufletului cu supunere, dar şi cu bucurie”, să-şi îndrepte privirea către oglinda cărţii sfinte. Atent la aceasta, va căuta să vorbească, în continuare, despre cele create şi mersul creaţiei, despre cădere şi salvare, timp şi viaţă, providenţă, rânduială a celor existente şi întâmplare.
Am putea spune oare că lucrarea ce l-a atras de la bun început – de a zugrăvi chipul adevărului – a fost până la urmă înfăptuită? Cred că da, într-o privinţă ea se realizează în paginile scrierii despre „icoana de nezugrăvit”. Doar că în altă manieră decât cea iniţială, când a crezut că îşi poate reprezenta singur adevărul. De această dată, cel care priveşte în oglinda sfântă este el însuşi privit din adâncul acesteia, aude cuvântul care i se adresează, încât spusele sale devin răspunsul celor auzite. Exact cum află la un moment dat: „Genunea strigă genunea, intelectul cheamă adevărul prin ştiinţa sacră…”. Cu fiecare din cele şase încercări de a picta chipul adevărului, se poate sesiza locul diferit din care aude Cuvântul. În cele din urmă, el pictează în măsura în care se lasă pictat – adică modelat în făptura sa – de ceea ce vede şi aude. Să ne imaginăm bunăoară un pictor care, în timp ce îşi face portretul, priveşte mereu dincolo de sine, ca să vadă însuşi izvorul inefabil al chipului său. Cu ajutorul câtorva umbre, probabil, va face conturul unui oval alb, simplu şi abia sesizabil, a cărui lumină, venită oarecum din abis, va fi zugrăvită ca una de nezugrăvit. Este ceea ce, deocamdată, pare să ne lase a înţelege această alegorie.
O asemenea schimbare a perspectivei – a modului de a privi şi de a te lăsa privit – era în fond inevitabilă. Simplu vorbind, efortul singular într-o asemenea încercare e sortit eşecului. Singură intenţionalitatea umană nu poate da seama – cognitiv sau practic – de ceea ce, inepuizabil ca atare, o transcende indefinit. Prealabilă apare o dublă deschidere, a minţii omeneşti către cele inefabile şi a acestora către mintea omenească. Din câte înţeleg, Cantemir caută să readucă în faţă această dublă deschidere, dialogul ce leagă un abis de altul. Nu s-ar putea face abstracţie de acest abyssum abyssum vocare nici în cultura nouă, inclusiv ştiinţifică. De pildă, atitudinea logică ar putea afla un reper mai elevat în cea contemplativă, măcar uneori. Fiecare dintre ele s-ar putea vedea la un moment dat ecoul celeilalte. Doar că, ştim bine, omul nu mai acceptă uşor această viziune de provenienţă patristică; în unele situaţii, socotite evidente prin ele însele, nu o acceptă deloc. Oglinda în care priveşte atunci se află mult dincoace, fie în mintea proprie, fie în modelul de ştiinţă al epocii. Iar portretul adevărului îl face în perfectă solitudine metafizică, socotind că în afara acestei lumi şi a omului care o locuieşte nu mai e nimic de aflat.
[1] Dimitrie Cantemir, „Icoana de nezugrăvit a ştiinţei preasfinte”, traducere de Ioana Costa, în curs de apariţie la Editura Academiei Române, p. 22; în continuare voi indica în text, între paranteze, pagina din varianta în latină.
[2] Cf. Psalmi 41, 9 („Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale”).
[3] Ibidem, 32. Ca şi alte pasaje, cel de aici ar merita o explicitare propriu-zis teologică, prin raportare la unele scrieri importante din tradiţia patristică sau de mai târziu. O lucrare excelentă în această privinţă rămâne, de pildă, cea semnată de Vladimir Lossky, „Vederea lui Dumnezeu”, 1962.