CULTURA LITERARĂ

Rubrica PERSPECTIVE

Două teze

Ştefan Baghiu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 7 (563), 16 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-7-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_563.compressed.pdf

 

 

Adrian Tudurachi, „Fabrica de geniu. Naşterea unei mitologii a productivităţii literare în cultura română (1825-1875)”, Editura Institutul European, Iaşi, 2016

 

 

Într-o proză din „Irezistibil”, „O întâlnire cu cititorii”, subiectul lui Dan Coman era vizita unui scriitor într-un sat: copiii îl venerau, profesoarele îi vorbeau cu dvs.; doar şoferul îl mai lua peste picior, însă el însuşi cu precauţie, căci statutul acestuia nu îi permitea o debalansare de raporturi totală. În fine, îl purtau pe palme, într-un soi de negare perpetuă a faptului că „împăratul e gol” (nu că nu ar fi scris bine, dar în ochii lor el era o etichetă mai mult decât un autor citit) care i-a adus în mijlocul unei frustrări cumplite: în situaţiile cele mai umane eticheta pălea şi ei îi contramandau statusul. Când a fost jucată piesa făcută după nuvelă, toată lumea empatiza cu subiectul. Asta pentru că de la Eminescu la Nichita şi până astăzi putem observa asemenea situaţii: imaginea scriitorului, mai ales în lumea provincială, a fost până mai ieri, pe cât de contestată şi minimizată, pe atât de, după numele unui capitol al lui Adrian Tudurachi, „sacralizată”. Meritau, astfel, descrise mecanismele prin care, de-a lungul ultimelor două secole, anumite figuri s-au cimentat atât de bine în conştiinţa culturală românească, în funcţie de nevoi consecutive: naţionalism acerb, patriotism condescendent etc. În termenii lui Adrian Tudurachi, „încrederea în talente, în valori, în ierarhii ne-a făcut – şi continuă să ne facă – să nu mai vedem adevărata natură a literaturii, matricea ei secretă, aceea de a fi o uzină al cărei principal scop rămâne mărirea productivităţii”.

Dincolo de un proiect de demitizare, pe căile criticii lui Grigurcu sau ale memorialisticii lui Agopian (ambii operează pe „cometa” Nichita), cartea lui Adrian Tudurachi, „Fabrica de geniu”, este mai mult o încercare de teoretizare a apariţiei şi misiunii geniului într-un moment crucial, mijlocul secolului al XIX-lea: „Nu trebuie să ne întrebăm, aşa cum am avea tendinţa, ce realizare valoroasă justifică utilizarea calificării superlative, ce au făcut acei oameni, ca ei sau creaţiile lor să merite să intre în seria genialităţii. Într-un fel, invers faţă de disciplina noastră de utilizare a geniului, pentru ei cuvântul conta cu cât era mai puţin justificat. Utilitatea lui nu se măsura în capacitatea de a numi realizări efective, ci potenţialităţile, forţele neexploatate, dorinţele încă neîmplinite”. Prima parte a cărţii dezvoltă, astfel, o teză foarte promiţătoare: genialitatea a fost văzută la noi ca o metodă de compensare a statutului culturii minore. Nu aveam o infrastructură culturală solidă şi, după cum Eliot spunea despre englezi că se văd mai spontani (căci nu atât de critici ca francezii), şi noi ne-am văzut mai disponibili de a fi geniali (căci nu atât de exersaţi): Barbu Paris Mumuleanu vedea genialitatea ca „accident de parcurs” la început, pentru ca în „Caracteruri” să vadă genială abilitatea unui scriitor de a face poezie din lucruri banale. De altfel, teza în această parte a studiului lui Adrian Tudurachi este aceea că, la începuturile literaturii române, genialitatea era strict legată de condiţia precară a moştenirii literare: este geniu cine poate face „ceva din nimic”.

Deci, când Heliade-Rădulescu va discuta decalajul literar dintre spaţiul românesc şi cel francez (în domino, prin comparaţii între literatura română şi cea maghiară, cea maghiară şi cea italiană şi cea italiană vs. cea franceză) o va face doar pentru a stabili faptul că literatura română, deşi nu egalează, reprezintă o „capacitate” – adică, tocmai atunci când dezbaterile despre geniu ca potenţialitate şi spontaneitate, nu ca înregimentare ar fi făcut posibil acest „cec în alb” capabil să acorde unei literaturi emergente un avantaj considerabil. De aceea, următoarea întrebare pe care o va propune Adrian Tudurachi va fi „care e rolul ideii de geniu în constituirea culturilor tinere?”. Păi, preluând o teză de la Pascale Casanova, conform căreia prin distribuirea inegală a dividendelor literaturii în lume există circulaţia acesteia, Adrian Tudurachi vede în „geniul” literar al unei literaturi minore „omologarea sărăciei ca o formă de bogăţie, revelând o avere secretă”.

 

Fumigene

Spre deosebire de „geniul francez”, care nu era doar cel care putea face din nimic ceva, ci mai ales cel care reuşea să stăpânească o infrastructură social-politică (asta dacă ne referim strict la mica pătură alfabetizată a secolului al XVIII-lea, secol pe care Escarpit îl vedea dominat de o „mică aristocraţie internaţională”), cel românesc e unul pur inventiv. Însă apoi analiza se concentrează pe un loc comun: ce înseamnă literatura făcută din nimic (prilej de a scana câteva teorii ale indeterminărilor, de la tabula rasa hipermodernismelor la John Cage). Ceea ce încetineşte argumentul aici e paralela permanentă între „omul sărac” (în diferite variante, boschetarul care dispune de întregul spaţiu public sau gunoierul care reutilizează resturile literare) şi cultura minoră/emergentă. Fascinat de propria-i metaforă, teoreticianul uită că ea serveşte punctual şi o dezvoltă per ansamblu. Astfel, concluzia conform căreia sărăcia în literatură „nu denumeşte absenţa, ci o modalitate a donaţiei” e uşor de reproblematizat, în ciuda demonstraţiei erudite. La fel cum, încercând să explice că la baza fascinaţiei faţă de „geniu” stă „admiraţia”, Adrian Tudurachi dezvoltă pasaje de teorie estetică/teorie a receptării cam fumate: „În acest sens, categoria admiraţiei e fondatoare pentru raportul nostru cu literatura: nu pentru că trebuie să admirăm tot ce citim, ci pentru că admiraţia semnalează prezenţa raportului estetic, faptul că suntem atenţi la text (sau la om în locul operei) într-un fel specific. […] Admiraţia desemnează, prin intermediul unor idei şi practici istorice, situaţia de concentrare în jurul obiectelor frumoase”.

Altceva însă deranjează şi mai mult aici. Citez: „Populaţia înseamnă bogăţie. Ca să percepi această realitate nu e nevoie de specialişti în economie, nici de teorii economice complexe. E suficient să înţelegi mecanismul de colectare a veniturilor statului. Populaţia e cea care plăteşte impozit”. Trec peste eroarea evidentă a acestei premise pentru a discuta urmările ei: deschiderea unui dosar de către autor asupra conexiunilor dintre demografie şi literatură în secolul al XIX-lea. Şi nu numai: căci există salturi în timp, în actualitate, menite să explice situaţia actuală a receptării cărţii şi a lecturii. Faptul că avem 20 de milioane de locuitori în România nu înseamnă că avem 20 de milioane de cititori, ci că avem câteva mii care însă pot redistribui anumite idei – acestea pot ajunge cunoscute de toată populaţia. Deci, soluţia pentru o analiză a secolului al XIX-lea din acest punct de vedere stă în observarea diferitelor raportări ale intelectualilor la populaţie: Bariţiu cerea în „Scriitorii clasici” (1838) ca românii să scoată un raport măcar apropiat de acela al germanilor („naţia această lăţită la 36 de milioane, avu clasicitatea sa pe la capătul sutei 18 şi la începutul sutei 19”). De aici, autorul porneşte un studiu de caz: faptul că Heliade Rădulescu urmărea mereu să atribuie misiunea literaturii unei întregi mase demografice este văzut ca o raportare obsesivă la o entitate abstractă, la un legitimator dorit, intuit, însă impracticabil, nefrecventabil în mod real. Şi pentru că Heliade Rădulescu scrie despre scriitor ca fiind „excentric” şi „sărac” (şi deci creează o imagine a scriitorului ca existenţă precară), autorul trece la o analiză a „autonomizării câmpului literar”, à la Bourdieu via Nathalie Heinich. Într-una din concluziile sale, după ce explică felul în care o inflaţie de autori (care imită prin praxis of life, nu provoacă tehnic) a scos arta din saloane la începutul secolului al XIX-lea în Franţa (apariţia boemei etc.), propune următoarea schemă, în plin conflict cu începutul capitolului („Populaţia înseamnă bogăţie”). Nu mai e necesar să explicăm, astfel, că „populaţia nu înseamnă bogăţie” (India are un miliard şi de locuitori), din moment ce autorul ajunge pe căi misterioase la un astfel de contraargument: „Sunt săraci pentru că sunt mulţi”.

Explicaţia acestei inversiuni vine odată cu observarea unei temeri a lui Heliade Rădulescu de a nu se crea o inflaţie în publicistica românească datorată ubicuităţii şi multidisciplinarităţii celor care preiau misiunea culturală: faptul că se ocupă de literatură îi transformă – în epocă – pe mulţi în posibili ocupanţi ai oricărui post administrativ. Dar Heliade Rădulescu, o spune şi cercetătorul, nu creează conexiuni directe între social şi literar: căci el pleacă de la un model al creativităţii colective pentru a ajunge la unul al populaţiei „dezagregate”, al creatorilor separaţi de populaţia activă. Când o face, atribuie statutul boierimii: celor care reuşesc să „tragă” înainte populaţia, aristocraţiei locale.

 

De la genii la geniu

Bună însă descrierea circulaţiei ideilor lui Saint Simon în ţările române şi nu numai: teoriile conform cărora „guvernarea trebuie înfăptuită de genii” vor lovi din plin o societate mimetică. Astfel, Tudurachi face un prim salt ferm către o paralelă între dorinţele politice locale şi misiunea literaturii. Genii sunt, în acest moment, nu cei care au o interioritate explozivă, ci cei care se pot alinia unei tendinţe politice concrete. Acest lucru va rezulta într-o premisă latentă a genialităţii („luceafărului”) şi într-un cerc vicios: geniile se extrag dintr-un corp compact pe care ele însele îl generează. La fel, un caz bine explicat este acela al antonomazei: felul în care capitalul simbolic al unui autor creşte prin utilizarea numelui său în raport direct şi obligatoriu cu activitatea acestuia.

Mai departe, studiul lui Adrian Tudurachi încearcă să pună la bătaie bibliografia străină foarte updatată pe care o anunţau celelalte capitole. În sensul în care urmează o analiză a circulaţiei literaturii/ideilor despre literatură dincolo de spaţiul românesc. Secolul al XIX-lea a fost foarte rar tratat astfel: dincolo de încercări de stabilire a fondului comun al culturii române, nu prea avem scheme de interpretare a raporturilor reale dintre anumite obiceiuri literare şi dimensiunea transnaţională – atât cât există – a literaţilor premoderni şi moderni. Iată un exemplu de astfel de abordare: „Poezia populară nu se reprezintă doar pe sine, folclorul românesc, ci şi un etalon universal, monetizabil în orice cultură. Asta exprimă abundenţa de metafore ale valorii (comoară, nestemate, briliant etc.). La fel ca şi aurul sau banii, pietrele preţioase nu îşi reprezintă doar propria materie, ci trimit la o convenţie universală de stabilire a valorii, capabilă să echivaleze toate celelalte mărfuri ale lumii. Să o spun mai simplu şi în spaţiul literaturii: din punctul de vedere al lui Alecsandri se poate da la schimb o poezie din folclorul românesc cu o poezie de Hugo pentru că ambele pot fi cântărite în termenii unui unic etalon al literarului”. Concluzia îl apropie pe autor de teoriile autocolonialului, propuse de Kiossev: „Nu ceea ce reprezintă pentru noi a făcut din poeziile populare literatură, ci ceea ce reprezenta pentru alţii. Imaginea străinului e atât de puternică încât se impune ca un loc comun”. Însă desfăcută pe cazul Michelet-Alecsandri-Rosetti pentru explicarea unui tip de monetizare a „părerii străinului”. Al doilea caz tratat în capitolul „Monumentalizarea” este acela al perisabilului: Tudurachi deschide un dosar al viziunilor asupra istoriei şi arheologiei (selectiv) pentru a explica poate tema centrală din umbra genialităţii: naşterea unui simţ al trecutului prin aceste discipline determină perceperea caracterului obsolescent al genialităţii prin perceperea degradării valorii artistice în timp.

Îmi vine greu să înţeleg însă alegerile anumitor studii de caz: primul, singurul la care mă opresc, deşi vorbeşte despre o primă alegere formală concretă şi originală în cultura română, „mărgăritărelele” lui Alecsandri (se ajunge prin dilatarea argumentului la observarea unui „mecanism de legitimare a atenţiei la micro-unităţile textuale” asemănat cu dominaţia Close Reading-urilor), este analizat deseori niţel prea inflamat („Pentru că ridicarea pasiunilor într-un «cer» ideal, epurarea lor de zgura contingentului, esenţializarea – toate vorbesc despre regăsirea unei forme: nu doar o poezie născută din lacrimi, care tematizează suferinţa, ci o poezie care a extras din lacrimă forma poetică, o «poezie-lacrimă»”).

Partea a patra, „Singularizarea”, este momentul cel mai bun al cărţii pe cât este dezamăgitor prin expedierea rapidă a lui Eminescu. Dar aici anunţurile de pe coperta a patra se actualizează cu adevărat: „geneza acelor concepte şi idei-cheie (geniul, imitaţia, folclorul etc.) invocate ori de câte ori suntem nevoiţi să ne referim la procesul de constituire şi de modernizare a literaturii noastre naţionale” văzută de Antonio Patraş este descrisă de următoarea raportare-cadru: „Cum se naşte vocaţia literară într-o cultură emergentă?”. Explicaţia face, în acest capitol, în cadrul preambulului cazului eminescian, printr-o piruetă de analiză a comportamentului religios, o panoramă socială a receptării: „A iubi ceea ce nu poţi pricepe – aceasta a fost prima soluţie de investiţie pasională în literatura adoptată de cultura română. Pentru un popor ignorant, abia alfabetizat, care era departe de a pricepe mizele subtile ale noului domeniu al spiritului şi cu atât mai puţin capabil să nutrească o dragoste avizată, chemarea spre literatură nu se putea baza pe cunoaştere, pe buna înţelegere a jocului literar, pe stăpânirea perfectă a tehnicilor de producţie a operelor”. Raportul dintre muncă (vezi problematizarea lui Bürger cu privire la această categorie artistică) şi creaţia literară va da, alături de constructul biografic, imaginea geniului care rezistă poate şi până astăzi prin fluctuaţiile variabilelor antrenate în joc. La fel, merită o privire atentă dimensiunea didactică a acestor biografii către a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Expedierea lui Eminescu însă e impardonabilă, deşi sub următoarea teză: el a servit ca trecere de la genii la geniu (iată, deci, singularitatea).

Volumul lui Adrian Tudurachi explică prea puţin din ceea ce anunţă. Bibliografia masivă şi actuală e pusă, astfel, în slujba a două teze importante însă insuficient radiografiate: cea că genialitatea a servit ca substitut de tradiţie şi cea conform căreia trecerea de la genii la geniu s-a putut face prin conştientizare somatică a esteticului. Deşi utilizate din plin, fascinaţia pentru raporturile sociale, angajarea teoriilor economice şi observarea evoluţiilor conceptelor rămân, în mod ciudat, secundare sistematizării forţate a „sacralizării”, „monumentalizării” şi „singularizării”.