CULTURA IDEILOR
Rubrica PRIN OGLINDĂ
O carte a maturităţii filosofice
Valentin Protopopescu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 7 (563), 16 februarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-7-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_563.compressed.pdf
Andrei Marga, „Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică”, Editura Compania, București, 2016
Dacă este adevărat ce spunea Buffon, anume că „omul este stilul”, atunci această butadă se poate aplica şi entităţilor umane mai mari, aşa cum sunt societăţile, naţiunile şi culturile. De pildă, Ion Ianoşi considera că, din pricina excesului de stil şi a preţiozităţii retorice, cultura română, de multe ori chiar în perimetrul ştiinţelor tari, precum matematica, ar fi tributară unui supărător literaturocentrism. La noi, chiar şi matematicienii de elită sucombă în faţa „eleganţei” unei demonstraţii. Cât despre lipsa de rigoare argumentativă a unora dintre critici şi istorici literari, ce să mai spui? Ori, şi mai grav, despre suferinţa silogismelor pe care le formulează chiar şi unii filosofi ce au ales să se exprime eseistic, ce s-ar mai putea oare adăuga? Jale, prăpăd, suicid.
Citind recent apăruta carte de eseuri intitulată „Pragmatismul reflexiv”, editată la casa Compania din Bucureşti şi semnată de profesorul Andrei Marga, înţeleg câtă dreptate avea regretatul academician Ion Ianoşi.
Într-adevăr, autorul clujean scrie fără să fie obsedat de plasticitatea unui stil ce la noi precumpăneşte supărător în dauna substanţei textuale. Pentru Andrei Marga, demonstraţia strânsă, coerenţa argumentelor, una lăuntrică, dar şi cea excentrică, vizând relaţionarea la teoriile filosofice precedente, reprezintă miza, scopul şi finalitatea demersului. Dacă există un stil în scriitura filosofică a autorului nostru, ceea ce este indubitabil, acesta are o simpatică morgă academică, o greutate retorică normală, ceea ce desigur că va displăcea snobilor elitocraţi, prea obişnuiţi cu baletul tropic al eseiştilor de revistă, editură sau blog.
În cazul fostului ministru de externe, stilul este o premisă de lucru, un „ingredient” şi o „vestimentaţie” dedicată valorificării superioare a conţinutului, nu un scop în sine, nu un ţel autosuficient. Desigur, marcat de obedienţa modelelor germane la umbra cărora s-a format ca gânditor şi comentator filosofic, Andrei Marga nu scrie pentru a produce delicii literare, nu caută excepţionalitatea formulei inspirate, nu face butade, ci urmăreşte comunicarea riguroasă, proprietatea expresiei limpide, rigoarea gândului autentic turnat în construcţia lexicală.
Altfel, volumul „Pragmatismul reflexiv”, subintitulat, pentru mai multă claritate, „Încercare de construcţie filosofică”, se înscrie într-o tradiţie reflexivă bogată şi semnificativă, una tipică scriitorilor de filosofie de la Cluj. Acolo, în acea cetate universitară, există o adevărată şcoală de reflecţie, una cu o vechime considerabilă şi care, de-a lungul deceniilor, a dat culturii noastre autentici „maîtres á penser”. Din acest punct de vedere, fără discuţie că Marga se poate revendica de la Blaga, D.D. Roşca şi Liviu Rusu, asta cât priveşte filiaţia clujeană, iar la nivel naţional, ar fi bine să nu uităm nobila obsesie a gândirii metafizice sistematice ce l-a bântuit în anii târzii pe Constantin Noica. Vine un timp când, după ce ai frecventat marile nume ale istoriei filosofiei, abordând pe secvenţe momentele importante ale acestei tradiţii, simţi nevoia unei exprimări personale, a unei „felii” reflexive care să poarte propria semnătură. Pe scurt, doreşti să laşi în urmă ceva care să te reprezinte…
Dintr-un asemenea punct de vedere, nici că se poate încercare mai reuşită decât această cărticică, „Pragmatismul reflexiv”. Andrei Marga, după ce i-a frecventat îndeaproape pe Hegel, Marcuse, Foucault, Rorty, Ratzinger şi Habermas, edifică, într-o construcţie de o coerenţă admirabilă, un orizont argumentativ dedicat comunicării ce se întoarce analitic asupra propriei condiţii, într-un efort de a desluşi temeiul actului metafizic. Căutare, întrebare, răspuns, revenire la temeiul demersului conceptual. Iată traseul.
Iar ingredientele unui asemenea efort sunt cele tradiţionale exerciţiului filosofic de prim rang: raţiunea, voinţa de raţiune, diferenţierea gândirii analitice ca întreg, comunicarea interumană reflexivă. Practic, autorul ne propune o evoluţie triadică, de la „filosofia conştiinţei”, la „filosofia comunicării”, iar apoi la „filosofia conştiinţei de sine”, tot acest parcurs de filiaţie paradigmatică fiind centrat antropologic asupra conceptului de „subiect”.
Pentru Aristotel, subiectul este „cel despre care sunt predicate toate celelalte lucruri, în timp ce el nu este predicat despre nimic”, aşadar acesta are valoare de principiu, ontologic el fiind un dat ultim. Ceva este ca subiect întrucât există în fiecare lucru individual, dar este şi pentru că poate fi conceput cu mintea. Subiectul aristotelic este real în măsura în care se regăseşte pretutindeni ca principiu formal şi inteligibil. Mai târziu, Descartes este cel care acordă autonomie subiectului, concepându-l ca pe o substanţă reflexivă, ce asigură valabilitatea cunoaşterii. Empiriştii postcartezieni (Hume, Berkeley) au verificat corectitudinea cognitivă promovată de subiect, iar Kant a legitimat subiectul ca eu transcendental, garant al condiţiilor de posibilitate ce gestionează orice act cognitiv. Idealismul clasic german (Schelling, Hegel) a postulat, într-un amplu elan speculativ, desăvârşita circularitate între subiect şi totalitatea obiectelor, subiectul producându-le pe acestea din urmă fie teoretic, fie practic.
După cum bine observă Andrei Marga, în filosofia occidentală subiectul a fost definit ca subiect al cunoaşterii şi echivalat cu conştiinţa/raţiunea, indiferent dacă era vorba de conştiinţa empirică, transcendentală sau fenomenală. Odată cu progresul ştiinţelor în epoca modernă şi contemporană, subiectul este detronat din condiţia lui privilegiată de obiectele de cunoscut propuse de diferitele ştiinţe particulare. Asta nu înseamnă însă că o reflecţie globalizantă asupra subiectului nu mai este posibilă, ci doar că decisivă devine componenta antropologică a acestuia.
Plecând de la aceste sumare date, îmi este evident că amatorii deliciilor oferite de o bună carte de filosofie nu au motiv să ocolească volumul profesorului Andrei Marga, „Pragmatismul reflexiv”.