CULTURA ISTORIEI

Rubrica ELOGIU LATINITĂŢII

Dacii şi romanii

Ioan-Aurel Pop

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 7 (563), 16 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-7-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_563.compressed.pdf

 

Există azi mulţi iubitori de istorie care – în lipsa unor studii de specialitate, care se dobândesc greu, ca orice meserie – judecă lumea veche de acum 2.000 sau 1.500 de ani în acord cu ideile contemporane, cu valorile noastre, cu dimensiunile de-acum. Astfel, daco-geţii – buni, drepţi, harnici şi viteji – apar drept victime ale romanilor orgolioşi şi expansionişti şi sunt socotiţi demni de a fi compătimiţi, apăraţi, proslăviţi. Dotaţi – în imaginaţia populară – cu atâtea calităţi, ei nu aveau cum să fi dispărut striviţi de tăvălugul roman. Este aici ceva din tendinţa modernă de compătimire a victimei, care se cuvine mereu apărată. De asemenea, după mintea noastră de azi, procesul de romanizare este pentru mulţi de neînţeles şi de neacceptat. Cum să dispară un imens popor, după numai 170 de ani de ocupaţie romană, când, de fapt, majoritatea acestui numeros popor nici măcar nu a fost cucerită de romani?

Mai întâi, trebuie să vedem dimensiunile reale ale fenomenului, iar fără demografie acest lucru este imposibil. La începutul erei creştine, densitatea populaţiei în Imperiul Roman era de 15-20 locuitori pe km pătrat, iar în Barbaricum (în afara lumii romane) de până la 5 locuitori în zonele de câmpie şi de 1-2 locuitori pe km pătrat, în regiunile cu relief înalt şi foarte împădurite. Dacia făcea parte din această ultimă categorie.

În plus, după nimicitoarele războaie daco-romane şi după cei circa 20 de ani lupte aproape neîntrerupte, Dacia viris exhausta („Dacia a fost secătuită de bărbaţi”, după mărturia lui Criton, medicul lui Traian). Într-adevăr, în al doilea război daco-roman, regele Decebal nu a mai găsit decât greu tineri/adolescenţi care să lupte.

În al treilea rând, cea mai mare parte din regatul lui Decebal, care fusese cam de întinderea României de azi, era ocupat de romani sau se afla sub control ferm roman (inclusiv Dobrogea şi Muntenia), ceea ce înseamnă aproape 200 000 de km pătraţi. Ideea că dacii erau „câtă frunză, câtă iarbă” şi că doar o mică parte au ajuns sub romani este complet falsă şi ţine tot de prejudecăţile „analizei” istorice făcute de profani. Fireşte, anumite fragmente de triburi dacice ajunseseră spre Dunărea Mijlocie (Slovacia), iar altele mult spre răsărit, la nordul Mării Negre (după cum arată anumite descoperiri arheologice), dar peste tot, în acest imens spaţiu, erau presărate variate alte populaţii şi triburi. Chiar pe teritoriul de azi al României, în afară de daco-geţi, trăiau sciţi agatârşi, greci, sciţi dobrogeni, celţi, bastarni, iliri, sarmaţi iazigi şi roxolani, cimerieni etc. În acea epocă nu existau popoare compacte, ci doar „pânze de populaţie”, enclave printre alte enclave, ca şi imense spaţii nelocuite, slab locuite sau temporar locuite. Ținând seama de aceste considerente obiective, pe teritoriul dacic cucerit şi controlat de romani se poate să fi fost cam 100 000-150 000 de daco-geţi, mai ales femei, copii şi bătrâni (foarte puţinii tineri câţi mai rămăseseră au fost înglobaţi în unităţi auxiliare duse departe în Imperiu). Să avem în vedere faptul că numai armatele romane dislocate în Dacia cuprindeau iniţial patru legiuni şi numeroase trupe auxiliare, până la 40 000 de militari şi că, ulterior, datorită dificultăţilor apărării zonei, cuantumul soldaţilor a rămas foarte ridicat, cam o zecime din trupele Imperiului. Colonizarea organizată şi spontană a adus de la sud de Dunăre şi dinspre apus aşa de mulţi romani (cetăţeni) în primul deceniu de stăpânire, încât Hadrian a fost îndemnat să nu abandoneze provincia „ca nu cumva să fie daţi pe mâna barbarilor o mulţime de cetăţeni romani: deoarece Traian, după cucerirea Daciei, adusese o mulţime foarte mare de oameni din toate colţurile lumii romane, pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor: căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi în urma lungului război cu Decebal” (Eutropius).

Este, de aceea, de presupus că romanii şi latinofonii (de la autorităţi civile şi armată până la mulţimea de colonişti) i-au egalat uşor ca număr pe daci, dacă nu i-au şi întrecut, încă din primele decenii de stăpânire romană. Schimbarea profilului etnic al unui teritoriu, dacă sunt întrunite anumite condiţii, se poate face pe parcursul a 2-3 generaţii, dacă socotim o generaţie la 30 de ani. Or, romanii au rămas stăpâni în Dacia vreme de 5-6 generaţii (circa 170 de ani), iar în Moesia (unde autohtonii erau tot traco-geţi, în mare măsură) cu mult mai mult. Modificarea etniei unei familii se poate face chiar după o singură generaţie. Astfel, o familie de români plecată în America, cu ai săi copii mici, îşi va vedea copiii la maturitate americanizaţi, iar pe nepoţi americani de-a dreptul. Dacii rămaşi în provinciile romane au avut tot interesul să devină romani, să se poarte ca romanii şi să înveţe latineşte, mai întâi din raţiuni de vieţuire şi de supravieţuire şi apoi cu scopul obţinerii unor avantaje şi al asigurării viitorului copiilor. După retragerea aureliană (a armatei, a autorităţilor civile, a celor bogaţi etc.), romanitatea a iradiat nestânjenită spre est, nord şi vest, comunităţile extinzându-se prin roire în viitoarea Moldovă, în Maramureş, în Crişana şi chiar mai departe. Mai întâi era nevoie de hrană pentru turme, de locuri de vărat şi de iernat, iar apoi, din cauza rapidei secătuiri a pământului lucrat, erau necesare mereu noi suprafeţe, virgine, numai bune de cultivat. Aşa că daco-romanii şi românii timpurii au roit mereu, iniţial la câţiva kilometri de vechea vatră, pentru întemeierea unui nou sat şi aşa mai departe.

De aceea, în loc de ironii şi de judecăţi pripite – scoase din arsenalul unei inculturi crase – mai bine ne-am întoarce la clasici şi le-am citi atent lucrările. Generaţii întregi de istorici, pe parcursul câtorva secole, au muncit onest ca să poată extrage aceste concluzii, iar cercetările cele mai recente, făcute de specialişti şi mai bine puşi la punct, le-au confirmat. Atunci am vedea cum – plecând de la cronicari, trecând prin Cantemir şi Școala Ardeleană – a ajuns cel mai mare arheolog român să afirme că „îi slăvim pe daci pentru vitejia lor şi îi binecuvântăm pe romanii cuceritori, căci datorită lor ne-am născut noi, miracolul românesc” (Vasile Pârvan).