CULTURA LITERARĂ

Rubrica MEDALION PARIZIAN

Dominique Deblaine

Dan Burcea

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 7 (563), 16 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-7-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_563.compressed.pdf

 

 

Dominique Deblaine, mesaj în exclusivitate pentru cititorii revistei „Cultura”:

„Sunt o metisă din Caraibe și, prin urmare, sunt traversată în fiecare clipă, cu fiecare cuvânt, de o istorie plină de violență. Mă înfiorez la fiecare injustiție. Orice femeie, orice bărbat, orice scriitor poate resimți același lucru, în scrisul meu, însă «Weary Blues» [Blues ostenit], cântecul exploataților, al umiliților, răsună cu o singularitate istorică. Mă strecor în pielea strămoșilor, căci ceea ce ei au trăit, și eu aș fi putut trăi… aș fi fost forțată să trăiesc. Ca și ei, am nebunia să cred în zile mai fericite, de aceea, iată cum aș descrie eu, Darker Sister, peisajul îndepărtat al scrierilor mele, acum, în 2017, ca ecou al poemelor «The Weary Blues», «I, Too» [«Și eu»] și «The Negrospeaks of Rivers» [«Negrul vorbește despre râuri»] ale poetului american Langston Hughes:

«Am cunoscut și eu fluvii locuite. Am văzut trupuri învârtindu-se ca pietrele pe apă. Am văzut sângele amestecându-se cu apa ca un sirop. Am ascultat povești înspăimântătoare, am auzit gemete sacadate precum cele ale celor loviți de bice, am văzut maxilare încleștate, ochi ieșiți din orbite, and I trew up blood and salt water…

Sufletul meu este îngreunat precum mâlul fluviilor.

Refrene de weary blues ajung până la mine, în timp ce privesc țărmuri ca niște aurore, luna pâlpâind, stele mai luminoase ca vârtejul licuricilor și fantome ca niște goelete plutind de-a lungul malurilor și pocnind din degete, clac-clac-clac, pentru a-i trezi pe morți.

Mé mwen osi («dar și», în creolă, n.m.) mai cred în răsărituri noi și, precum Darker brother, contemplu miracolul soarelui care apune.

An ka tété lèspwa au pipirit-chantant («mă umplu de speranță», în creolă, n.m.) dis-de-dimineață, în miezul zilei, la mijlocul nopții. Sunt o metisă, fiică și soră de negroes.

Sufletul meu este îngreunat precum mâlul fluviilor.

Unii își arată dinții ca o lamă de ras, alții mă privesc cu teamă, alții mă arată cu degetul ca pe un câine jupuit. Nici nu mă uit la ei, le plâng de milă. Alții îmi întind mâna brotherly. Eu parcurg lumea. Trăiesc.

Sufletul meu este îngreunat precum mâlul fluviilor…

… căci, la rândul meu, eu sunt lumea și dorm ca o metisă traversată de fluvii bătrâne și adânci».

Scrisul mă susține, mă face să trăiesc.

Sperând că aceste cuvinte își vor găsi ecoul în gândurile voastre, vă doresc în mod călduros tuturor, dragi cititori ai revistei «Cultura», să vă urmați neclintit drumul vostru și să nu renunțați la bucuria de a vă împărtăși între voi valorile care vă unesc”.

 

***

 

Între pasiune și luciditate, oscilând cu o constantă tensiune între trecut și prezent, sufletul scriitoarei de origine caraibiană Dominique Deblaine navighează cu grație printre lagunele cristaline ale teritoriilor natale ale căror secrete traversează scrisul său luminos, populat de personaje tot atât de pitorești ca și universul insular și, prin definiție, misterios, în care locuiesc. Aceleași armonii se întâlnesc și în gestul prin care ea „convoacă lumea la masa ei” pentru a-i împărtăși „bucuriile, durerile și speranțele”, cum își definește ea însăși crezul ei literar.

Născută în regiunea Basse-Terre din sud-vestul insulei Guadelupa, Dominique Deblaine își petrece copilăria în metropolă, la Langon, aproape de Bordeaux, unde familia se stabilește urmând serviciul tatălui. Frecventează locurile natale la vârsta adolescenței, perioadă pe care o va defini într-un articol publicat în revista „Tresses” drept temelie a personalității sale. Urmează studii de literatură care vor culmina cu un doctorat la Universitatea din Bordeaux unde ocupă astăzi postul de conferențiar, la catedra de literatură a Antilelor. Este autoarea unui roman „Le Raconteur” [„Povestitorul”], publicat în 2014, a unui volum de proză poetică, „Paroles d’une île vagabonde” [„Vorbe ale unei insule vagabonde”] (2011) care a obținut premiul Fetkann în 2012, a mai multor nuvele publicate în diverse reviste, din care cităm aici „Champ d’Arbaud” [„Câmpul lui Arbaud”] (1994), „L’Errant et le Désirable” [„Rătăcitorul și Dezirabilul”] (2004) și „Odeur de la terrehumide” [„Mirosul pământului umed”] (2009). A scris diverse articole despre literatura Antilelor, a coordonat diverse cursuri universitare, este autoarea a numeroase prefețe, organizează întâlniri literare și participă la colocvii internaționale, ține conferințe pe teme literare. În cronica (http://salon-litteraire.linternaute.com/fr/dominique-deblaine/review/1911775-eloge-de-la-nitescence-le-raconteur-un-roman-de-dominique-deblaine) pe care am consacrat-o în noiembrie 2014 romanului său „Le Raconteur”, am scos în evidență extraordinara apetență a autoarei pentru peisajele legate de geografia originilor sale insulare chemate să participe la o aventură în care imaginarul, realul și romanescul contribuie la constituirea unei hipsometrii narative originale, dominate de lumină și de mister. În acest teritoriu magic Impasul Bellenvent reprezintă locul simbolic al unei aventuri existențiale unice al cărei secret numai prozatoarea îl deține.

Proiectele literare în curs confirmă permanența și pertinența acestor subiecte, Dominique Deblaine rămânând una dintre cele mai autorizate voci în literatura caraibiană de limbă franceză.