EDITORIAL
Oameni de lut
George Apostoiu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 7 (563), 16 februarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-7-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_563.compressed.pdf
Trăim zile în care România lasă impresia că este neguvernabilă. Oameni de lut se mişcă anapoda în ordinea noastră de stat golind de substanţă democraţia. Să o spunem clar: la cina cea de taină a puterii nu se aşază doar îngeri. Napoleon spunea că Talleyrand ,,este un om al intrigilor, de o mare imoralitate, dar cu mult spirit şi, în mod cert, cel mai capabil dintre miniştrii pe care i-am avut”. Nu vreau să se înţeleagă de aici că avem nevoie de intriganţi geniali în politică, ci că nu trebuie să mergem la drum cu diletanţi şi veleitari. Manifestaţiile de stradă de la începutul lui februarie, prezentate restrictiv ca reacţie la corupţia endemică instalată în România, vor avea, ca şi revoltele din 1968 de la Paris, consecinţe serioase asupra modului de guvernare. Ele trebuie înţelese (şi) ca experiment în care găsim, alături de buna credinţă şi intenţie, multe ingrediente ale politicii versatile: interese partizane, manipulare, dezinformare.
Politică pe facebook
În lume, în nici un caz la noi, se vorbeşte de o penalizare a ştirilor false emise prin atotputernicele reţele de socializare. Forţa uriaşă a acestora i-a speriat atât pe americani, cât şi pe occidentali. Legitimitatea ,,străzii”, în sensul adunărilor şi exprimării doleanţelor, trebuie apărată. Dar, socratic vorbind, ,,strada” trebuie să ştie că nu ştie nimic. Să acceptăm, totuşi, că ştie. Au sloganurile din folclorul politic forţă de principii? Este posibilă adoptarea unei Constituţii în piaţa publică? Îşi poate imagina cineva soarta unui război condus de mulţimea adunată pe facebook? Dacă acceptăm că, în timp, cadrul instituţional devine cămaşă strâmtă a democraţiei, trebuie să fim de acord şi că strada nu poate suplini vidul lăsat de criza ideologiilor. Iar o astfel de criză există, se manifestă de mult, numai noi, blocaţi într-un depăşit maniheism politic, nu o luăm în seamă.
Fracturi ideologice
Nu am avut nicio admiraţie pentru obsesia modelului, manifestată cândva pentru cel suedez, apoi pentru cel japonez, recent pentru cel american. Cu românii faci România, ei au mentalităţi născute într-o geografie şi o istorie, într-o religie şi o cultură proprii. O diagnoză corectă a cauzelor ultimelor mişcări contestatare este de dorit. Să recunoaştem: în parte, acestea sunt un produs al solidarităţii funcţionarilor români cu companiile multinaţionale la care lucrează. Şi, în acest punct, sunt îndreptăţite. Dar ele sunt şi efectul sincopelor în evoluţia societăţii româneşti după 1989. După ruşinoasa şi deplorabila mascaradă a organizării mineriadei din 1990, cei săraci nu au mai avut curajul să iasă în stradă, deşi ei sunt adevăratele victime ale politicii: şomaj umilitor, ajutoare sociale devenite instrumente de vot, abandon şcolar, universităţi inaccesibile etc. Avem un partid social-democrat cu ideal atrofiat, manifestarea publică a stângii este inhibată total. Totul a rămas în seama dreptei care exersează lupta anticomunistă, deşi resursele umane şi materiale şi le-a procurat, în bună parte, din fostul partid comunist.
Se schimbă lumea?
Sunt toate semnele că se schimbă. Auzim frecvent că suntem într-o ,,geo-strategie” (ciudat termen!) periculoasă. Dacă-i aşa, să ne întrebăm pe cine ne putem bizui în noua lume? Avem garanţii că în ,,ecuaţia modificată” de mâine România nu se va trezi, ca de atâtea alte ori, izolată? În istorie, am fost sprijiniţi în bătăliile duse pentru supravieţuire, dar şi lăsaţi cu necazurile noastre. Istoria are paradoxurile ei. Voi aminti două triste momente. Primul se referă la abandonarea României după război. În 1945, speriat de influenţa comuniştilor în Grecia, Churchill îi cerea lui Stalin ajutor pentru împiedicarea izbucnirii unor ,,războaie civile ideologice” în Balcani. ,,Acestea ar trebui oprite prin autoritatea celor trei mari puteri” (Lloyd C. Gardner, „Sferele de influenţă. Împărţirea Europei de către marile puteri la Munchen şi Ialta”). Cerea lupului să păzească oile. Şi lupul le-a păzit. Grecia a fost lăsată sub protecţia Marii Britanii, iar Stalin a ocupat Europa de Est. Naivitate, calcul, cinism? Toate la un loc. Al doilea episod priveşte soarta românilor în timpul prăbuşirii regimului comunist. În 1989, sovieticii s-au înţeles cu americanii pentru ,,o acţiune comună”. La 22 septembrie 1989, ministrul sovietic de externe, Şevardnadze, a avut discuţii la Washington cu secretarul de stat Baker. ,,La deschiderea convorbirilor oficiale, informa ambasada noastră la Washington, E. Şevardnadze a afirmat că «a sosit timpul ca noi să trecem de la înţelegerea reciprocă la acţiunea comună». James Baker a arătat că «relaţiile noastre au evoluat de la raporturi de confruntare la dialog. Sper că putem merge spre cooperare»… că există «o nouă deschidere şi sinceritate în relaţiile dintre cele două ţări», exprimând speranţe că împreună cu omologul său sovietic «vor putea să facă o serie de paşi care sunt fără precedent»”. Amintesc, de asemenea, şi disponibilitatea Franţei de a se alătura unei intervenţii militare sovietice în România. ,,În cursul după-amiezii zilei de 24.12.89, telegrafia Ambasada României la Paris, Roland Dumas (ministrul de externe) a declarat «că Franţa va aproba o intervenţie a URSS şi a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia la care, în calitate de mare putere, să se alăture şi ţara sa»” (Dumitru Preda şi Mihai Retegan, „1989. Principiul dominoului”, 2000).