CULTURA CINEMA

Și tot cu cele mai bune intenții

Daniel Iftene

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 7 (563), 16 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-7-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_563.compressed.pdf

 

„Fixeur” (2017), regia: Adrian Sitaru; scenariul: Claudia Silișteanu, Adrian Silișteanu; imaginea: Adrian Silișteanu; cu: Tudor Aaron Istodor, Mehdi Nebbou, Nicolas Wanczycki, Diana Spătărescu, Adrian Titieni, Anca Hanu

Devine un loc comun să mai spui că filmele lui Adrian Sitaru sunt zone de desfășurare a unor conflicte morale care pornesc din evenimente punctuale pentru ca, într-un timp scurt, să crească la o intensitate care depășește cu mult planul individual. Întrebări și temeri aparent simple, care reies firesc din a fi împreună (indiferent dacă acest împreună e familial sau social/ comunitar), din negocierea continuă a dorințelor ori a căutărilor personale și din efectele pe care aceasta le are în ceilalți. Și „Fixeur”, cel mai recent film al său, gravitează în jurul capacității, căilor și dreptului de a-i folosi pe ceilalți, în numele unui bine nedefinit, ușor de subiectivizat.

Inspirat dintr-o poveste reală din perioada în care directorul de imagine Adrian Silișteanu, unul dintre cei mai vechi colaboratori ai regizorului, a lucrat ca „fixeur” (persoană care face legătura între jurnaliștii străini și subiecții/instituțiile dintr-o anumită zonă), filmul urmărește încercările lui Radu (Tudor Aaron Istodor) de a intermedia un interviu cu o prostituată minoră, recent repatriată, Anca (Diana Spătărescu), pentru doi jurnaliști francezi, Axel (Mehdi Nebbou) și Serge (Nicolas Wanczycki). Drumul de la București la Bistrița, locul în care fata este găzduită de un ONG ortodox, întâlnirea cu Anca și cu familia acesteia, precum și schimburile de replici cu celelalte persoane pe care le întâlnește îl obligă să-și pună întrebări despre mecanica și formele abuzului. Existența unei intrigi paralele, care îi are ca protagoniști pe Radu și Matei (fiul iubitei sale), face ca filmul să nu rămână în zona didacticistă a deontologiei jurnalistice și, extrapolând, artistice, ci adaugă un pas spre existențele „civile”.

Problema abuzului are deja o „tradiție” în filmografia lui Adrian Sitaru, dacă ar fi să rememorăm numai „Domestic” (2012), „Ilegitim” (2016) sau scurtmetrajul „Artă” (2014), iar cel din urmă atacă în mod direct relația dintre demersul artistic și excesele pe care le implică. Făcut în perioada de lucru la scenariul pentru „Fixeur”, filmul este, pe lângă o schiță cu statut regal (cum fusese „Colivia” pentru „Domestic”), un demers autoreferențial; personajul principal, un regizor care, în timp ce caută o actriță pentru rolul unei prostituate minore, trebuie să clarifice relația dintre artă și pornografie, dintre subiect și transformarea sa artistică, dintre realitate și manipulare, își încheie argumentația comparându-se persiflant cu „una care stă pe centură”: „Măcar aia o face pentru copiii ei, mă!”.

Dar ce faci când bunele intenții nu pot fi măsurate prin supraviețuirea fizică imediată, când binele e mai degrabă o dorință decât o certitudine, iar abuzul se întoarce împotriva ta în mod direct, brutal? Și, mai ales, când excesele în a dispune de celălalt s-au cimentat prin relații formalizate și înlocuite cu un profesionalism înșelător? Pentru Radu, lucrurile sunt clare la început: trebuie să facă tot ce poate pentru a obține interviul cu prostituata minoră. Dincolo de ecranul prin care privește cazuri asemănătoare, totul pare doar o chestiune tehnică, rezolvabilă dacă apelezi la practica jurnalistică. Un drum la un cunoscut sus-pus, care îți poate deschide niște uși, și pașii din manualul de jurnalism, capitolul reportaj: interviuri cu persoane apropiate, părinți, persoane care au intrat în contact cu subiectul, planuri detaliu cu „anatomia emotivă” (mâini, ochi) și panoramice cu locurile atașate subiectului. Mici manipulări și abuzuri în numele interesului public și obligației de a informa, emoționa și educa. Totuși, de la o scenă la alta, personajului creat de Claudia și Adrian Silișteanu pare să i se ridice vălul de pe ochi, dobândește conștiința lucrului la care este părtaș, ceea ce dă lucrurilor o notă aparte de tragism, din moment ce relația cauzală funcționează ca un perpetuum mobile și e definită de ireversibilitate.

Folosirea stilisticii de reportaj pe durata filmului dublează discursul despre predispozițiile invazive și șablonarde ale audiovizualului. Camera se apropie de personaje și obiecte încercând să ofere stimulente dramatice scenelor, le urmărește pentru a le pune în relații, pentru ca, în anumite puncte, forma deja convenționalizată să se autodepășească prin decizia regizorului. În încăperea mamei Ancăi, într-o scenă de-a dreptul năucitoare susținută de Anca Hanu (la primul rol semnificativ în film), camera se fixează lung, sfidător, inchizitorial pe fața acesteia scoțând la suprafață tot amestecul de emoții jucat numai din ochi și colțurile buzelor: rușine, furie, neputință, vinovăție. Iar Sitaru decide să-l lase întreg, conștientizându-i capacitatea de manipulare afectivă și chiar amplificându-i efectul printr-o tehnică a schimbării bruște de stare, pe care nu o folosește pentru prima dată. Precedată de o amplificare a comicului până la limitele absurdului (un episod halucinant cu un braț-fantomă), întâlnirea cu personajul mamei funcționează ca un pumn în stomac, la fel cum se întâmpla în „Domestic”, unde tragicul înlocuia definitiv comicul nebun. Oscilațiile de ton, care te dirijează spre cele două finaluri ale filmului (sfârșitul reportajului și revenirea la relația Radu-Matei), sunt construite nu numai din scenariul care se lipsește de inhibiții și din personalitatea regizorală, ci și din precizia actoricească a întregii distribuții. „Fixeur” reușește să te conducă spre concluzie, dezvăluind în același timp, în mod paradoxal, rețeta.

Și toate, din nou, cu cele mai bune intenții.