CULTURA SPORTULUI

Rubrica IN CORPORE SANO

Foamea de începuturi

Mădălina Firănescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 7 (563), 16 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-7-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_563.compressed.pdf

 

Doi preşedinţi americani intraţi în conştiinţa publică altfel decât prin frizură, căutătură cruntă şi ziduri măreţe au lăsat posterităţii vorbe înţelepte despre schimbare. Pentru John F. Kennedy, aceasta reprezenta legea fundamentală a vieţii, pe când Woodrow Wilson comenta ironic: „Dacă vrei să-ţi faci duşmani, încearcă să schimbi ceva”. Cât de adevărată este zicerea sunt pe cale să se convingă şi forurile internaţionale care au plănuit modificări peste modificări în diverse sporturi. Gimnastica artistică a anunţat deja că retrogradează punctajul acordat unor sărituri, încurajând astfel executarea altora şi mai dificile (dar şi mult mai riscante pentru integritatea sportivilor!), însă Federaţia Internaţională de profil e acuzată că nu face nimic ca să recupereze latura artistică a exerciţiilor feminine la sol, unde graţia a dispărut strivită de tumbe ameţitoare şi mişcări robotice. Nici gimnastica ritmică nu e scutită de prefaceri. După ce, la presiunile televiziunilor care transmiteau competiţiile, s-a renunţat la exerciţiile cu coarda în concursurile importante – pe motiv că sfoara respectivă, când e aruncată înalt, nu se vede pe micul ecran – în ultima vreme se tot discută despre eliminarea acestei discipline înrudite cu baletul din programul Jocurilor Olimpice, întrucât dominaţia categorică a sportivelor din spaţiul ex-sovietic ar îndepărta privitorii din ţări cu gimnaste mai puţin valoroase.

Ce ar putea înlocui „ritmica” la Olimpiadă? Gimnastica aerobică, gimnastica acrobatică sau… majoretele! Da, aţi citit bine: cheerleading-ul, adică dansul acelor fete nurlii pe care-l ştim din filmele americane, a fost recunoscut provizoriu la recentul Comitet Executiv al Comitetului Internaţional Olimpic de la Lausanne. Asta deşi peste Ocean se dezbate încă dacă această formă de entertainment la diverse meciuri – antrenantă, zgomotoasă şi periculoasă prin cascadoriile executate – poate fi considerată sport sau show. Cum-necum, CIO i-a dat binecuvântarea, ca şi altor sporturi de graniţă: breakdance şi muay thai (un fel de box thailandez). Primul a fost deja admis la Jocurile Olimpice de Tineret din 2018, de la Buenos Aires, chipurile fiindcă originile mişcărilor de dans întrerupte şi ale celebrelor piruete pe cap sunt în comunitatea latino din New Yorkul anilor ’70. Cât despre Olimpiada de la Tokyo, din 2020, ea ne va aduce alte noutăţi controversate: competiţii de karate (kumite), escaladă, skateboard şi surfing!

Permutările pe care le operează CIO în programul olimpic, scoţând anumite sporturi şi introducând altele, sunt un continuu prilej de zavistie. Iubitorii scrimei se revoltă că la sabie, spadă şi floretă, competiţiile individuale şi pe echipe alternează de la o ediţie de JO la alta, pentru ca totalul probelor să nu depăşească 10, în vreme ce, la nataţie, sunt „n” probe în tot atâtea stiluri, fără ca asta să deranjeze. De aici şi solicitarea multora ca fie să se mai renunţe la stilurile de înot, fie să se stabilească mai puţine distanţe de parcurs în bazin, astfel încât să se restrângă şi numărul medaliilor acordate (ceea ce i-ar afecta pe americanii care deţin supremaţia). Argumentul adus e că, la atletism, există distanţe diferite, însă un singur stil de alergat: cu faţa (nu şi cu spatele, în lateral, în pasul ştrengarului etc).

Modificări sunt dorite şi-n alte sporturi. Ion Ţiriac a supărat tenismeni şi oficiali când a introdus zgura albastră la turneul de la Madrid, românul insistând în continuare că această culoare se vede mai bine la televizor. Ba mai mult, el ar vrea să schimbe şi dimensiunile mingilor: „Trebuie să fie mai mari, pentru ca jocul să fie puţin mai lent şi mai plăcut” de privit. Marea revoluţie ne e promisă însă de FIFA la fotbal, după întrunirea anuală a IFAB (organism responsabil cu regulamentul) din 3 martie. Se anunţă introducerea eliminării temporare a jucătorilor (ca la hochei), extinderea numărului de schimbări permise la patru, folosirea probei video în timpul meciurilor şi împuternicirea doar a căpitanului de echipă să comunice cu arbitrul (regulă din rugby). Responsabilul cu dezvoltarea tehnică la FIFA, legendarul Marco Van Basten, ar dori şi eliminarea ofsaidului, aşa cum s-a procedat la hocheiul pe iarbă, sau înlocuirea prelungirilor şi a loviturilor de departajare – în caz de scor egal – cu o sesiune de încercări de a marca faţă în faţă cu portarul advers. „Ar fi mult mai spectaculos pentru spectatori şi mult mai interesant pentru jucători. Într-o şedinţă de lovituri de la 11 m totul se rezolvă într-o secundă. Cu acest «faţă în faţă», jucătorul are mai multe posibilităţi, poate dribla, poate trage la poartă sau poate aştepta să vadă cum se mişcă portarul”, a detaliat triplul Balon de Aur (1988, 1989, 1992). Dacă membrii IFAB le vor vota, modificările vor fi testate la nivel de juniori şi abia peste trei ani ar putea fi introduse în competiţiile majore.

Imperativul care-i mână pe oficialii din sport în lupta pentru înnoire este, teoretic, dorinţa de a spori atractivitatea disciplinelor respective. Dar încercările de a o lua mereu (şi altfel) de la capăt seamănă cu „foamea de începuturi”, invocată de Matei Vişniec, cu referire la volumul „Negustorul de începuturi de roman”. E o dependenţă care hrăneşte perpetuu speranţa unei îmbunătăţiri. Numai că, la fel ca la orice drog, e doar o iluzie.