CULTURA LITERARĂ

J.M. Coetzee. Recursul la literatură 

Rodica Grigore

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 7 (563), 16 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-7-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_563.compressed.pdf

 

 

J.M. Coetzee, „Elizabeth Costello”, Traducere de Irina Horea, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2015.

În anul 2003, J.M. Coetzee își uimește cititorii, incluzând o serie de texte (publicate anterior sub titlul „Viețile animalelor”) în „Elizabeth Costello”, o carte la rândul ei stranie și greu de încadrat în vreo specie literară consacrată.

 

Oameni și animale

Autorul o subintitulează „Opt lecții”, iar faptul că din cuprinsul ei, mai precis din paginile ce compun secvențele numite anterior, în forma apărută la Princeton University Press, în 1999, „The Lives of Animals”, lipsesc reacțiile lui Peter Singer, Marjorie Garber, Wendy Doniger și Barbara Smuts (care însoțeau, în ediția originală, textul lui Coetzee), ca și amănuntul că tot în 2003 scriitorului i se acordă Premiul Nobel pentru Literatură complică și mai mult lucrurile.

Pretextul de la care se pornește în „Elizabeth Costello” (foarte reușită e traducerea în limba română, semnată de Irina Horea!) este prezența unei protagoniste în diferite locuri de pe mapamond, unde ea aduce în discuție diverse subiecte (literatura contemporană, problema răului, cenzura etc.) în fața unei audiențe – pe care, însă, niciodată nu încearcă să o mulțumească și căreia nici nu-și propune să-i facă plăcere. Elizabeth Costello este o scriitoare australiană, născută în 1928, acum în vârstă de șaizeci și șapte de ani, și care își datorează faima unei cărți pe care a publicat-o în urmă cu câteva decenii, „Casa de pe strada Eccles”, în care personajul central este Molly Bloom, soția lui Leopold Bloom, din „Ulise”. Pe temeiul acestei celebrități, Costello este invitată la diverse conferințe sau reuniuni literare, ori trebuie să ia cuvântul la festivitățile în cadrul cărora i se înmânează diverse premii. Textul de față e compus din „opt lecții”, mai precis opt intervenții ale lui Costello în diferite ocazii.

 

Strategii și tehnici literare

Sigur că strategia lui Coetzee pare destul de ușor de intuit, mai cu seamă dacă avem în vedere faptul că scriitorul însuși evită cu grijă interviurile și aparițiile publice. Astfel, Elizabeth Costello pare un soi de (parțial) alter-ego al său (a se vedea voitul paralelism – ea a rescris un roman celebru, „Ulise”, iar Coetzee, la rândul său, pe cel al lui Daniel Defoe, „Robinson Crusoe”, în „Foe”): ea are libertatea de a-și expune punctele de vedere și de a și le susține, în vreme ce creatorul ei, J.M. Coetzee, își poate, în acest fel, exprima unele opinii, dar se poate situa și la adăpost față de orice posibile reacții (negative) ale publicului cititor.

Doar metaforele și simbolurile legate, într-un fel sau altul, de lumea animalelor sunt mereu prezente, devenind laitmotive ale textului. De pildă, în prima parte a cărții, Costello ține o prelegere intitulată „Ce este realismul?”, după ce i se decernează un premiu de către o mare universitate americană. În cadrul discursului (Lecția 1), vorbitoarea recurge din nou, la fel cum procedează și în Lecția 3, „Filozofii și animalele”, la imaginea maimuței lui Kafka. Iar de acum devine evident că această carte (pusă de la început și până la sfârșit sub semnul fragmentarismului și al tehnicii aluzive) e mult mai mult decât o simplă culegere de opinii cu privire la diferite subiecte – fie că e vorba despre credință/e, rolul scrisului și al literaturii ori sensurile umanismului. „Elizabeth Costello”, fără să (vrea să) fie un roman, nu rămâne nici la statutul de simplu manifest, fie el și reluat, al lui Coetzee cu privire la soarta și drepturile animalelor. Căci, desigur, maimuța de la grădina zoologică e metafora pentru a exprima situația scriitorului însuși în zilele noastre – fie că e vorba despre scriitoarea imaginată/imaginară pe nume Elizabeth Costello, fie de scriitorii reali, de ce nu inclusiv Coetzee. Textul de față devine, în acest fel, un soi de inedită profesiune de credință și rostește cu hotărâre o serie de mari adevăruri – oricât de neplăcute pot părea ele – cu privire la modul în care, adesea, mult prea adesea, publicul cititor își dorește ca autorii preferați să adopte, pentru a satisface gustul general, atitudinea degajată a unor vedete din lumea muzicală sau poza starurilor de cinema.

 

Lecții și epistole

În afara celor „opt lecții”, cartea lui Coetzee include și un „Post-scriptum” care constă într-o continuare a „Scrisorii Lordului Chandos către Lordul Bacon” (1902), de Hugo von Hofmannsthal. Cu austeritatea stilistică ce-l caracterizează și cu economia extremă a mijloacelor de expresie cu care și-a obișnuit cititorii, J.M. Coetzee face mai multe trimiteri la textul original (la cel complet), fără, însă, a oferi explicații, rezumându-se doar la aluzii. Scriitorul de secol XVII imaginat de Hofmannsthal (Lord Chandos) se exprimă cu hotărâre împotriva abstracțiilor științifice și se întreabă (retoric?) oare ce și cât loc mai e pentru poezie într-un univers care amenința să devină unul prin excelență științific. Soluția pe care o sugerează ar fi „o nouă limbă”, capabilă să se apropie din nou de natură, numai că, deoarece el nu poate găsi acel limbaj al revelației, își propune să-l împrumute din universul obiectelor neînsuflețite sau al animalelor.

Acest document ale cărui idei se îndreaptă în mod evident împotriva ideologiei iluministe, devenit apoi unul dintre textele esențiale pentru modernismul de mai târziu, îl inspiră pe Coetzee să scrie un text cu rol de continuare-explicație a primului, o scrisoare imaginară pe care soția lui Chandos ar fi adresat-o ea însăși lui Francis Bacon, și în care vorbește despre imposibilitatea revelației, câtă vreme „în mintea creatorului nostru ne învârtejim ca într-un scoc de moară, ne întrepătrundem și suntem întrepătrunși de mii și mii de alte creaturi.” Apelul pe care ea îl adresează celui pe care îl consideră capabil să ajungă la esența cuvintelor și la sensul întemeietor al Cuvântului are în vedere una dintre obsesiile lui Coetzee însuși, și anume (im)posibilitatea exprimării până la capăt a adevărului artei: „eu vă scriu domniei voastre, care, dintre toți oamenii, sunteți cunoscut că vă alegeți cuvintele, și le puneți la locul lor, și construiți judecățile așa cum un zidar construiește un zid de cărămizi. Înecându-ne, noi scriem din destinele noastre separate. Salvați-ne”.

Dar care (mai) poate fi salvarea? Recursul la literatură sau, dimpotrivă, renunțarea definitivă la aceasta? Pare (încă) unul dintre dezideratele acestei stranii și uluitoare cărți a lui Coetzee să-și provoace cititorul să descopere singur posibilele răspunsuri.