CULTURA LITERARĂ

În umbra canonului

Andreea Mironescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 7 (563), 16 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-7-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_563.compressed.pdf

 

Mircea Anghelescu, „Mistificțiuni. Falsuri, farse, apocrife, pastișe, parodii, pseudonime și alte mistificații în literatură”, ediție revăzută și adăugită, Editura Spandugino, București, 2016

 

În 2008, când apărea prima ediție a „Mistificțiunilor” lui Mircea Anghelescu, efectul cărții a fost perplexant (de mai multe ori s-a folosit cuvântul „surpriză”), și asta în primul rând datorită schimbării de macaz operate de autor, de la istoria literară „serioasă” către „zonele de umbră” ale acesteia, în care își fac loc heteronimi, farse, parodii sau falsuri; cu alte cuvinte, texte care sunt „altceva decât pretind”. Efectul de perplexitate a fost vizibil și în receptarea volumului, care a oscilat între două regimuri de lectură, unul din perspectiva arheologiei istoriei literare și un altul care încerca să mute discuția pe teritoriul studiilor culturale. Însă această oscilație era cumva specifică volumului în sine: deși profesorul bucureștean insista asupra implicațiilor culturale pe care mistificările devoalate le-ar (fi putut) avea, cercetarea se concentra asupra fiecărui caz particular și a modului în care acesta actualizează trăsăturile genului. Reputatul specialist în epoca veche și premodernă urmărea o serie de deviații (termenul îi aparține) așezate sub zodia mistificării literare – printre ele, un fals necrolog al lui Ștefan cel Mare, plagiatul de care a fost acuzat Caragiale sau romanul „Al doilea amant al Doamnei Chatterley”, prezentat de Felix Aderca drept o traducere – scoțând în evidență caracterul lor de artefacte stilistice, dar și pe cel de „cazuri” insolite care, în ciuda vâlvei iscate pe moment, au rămas mai degrabă lipsite de consecințe.

O schimbare a centrului de greutate, dacă nu chiar o mutație în lanțul demonstrației se produce odată cu reeditarea volumului în 2016. Cartea apărută la editura Spandugino indexează câteva studii de caz noi, precum chestiunea heteronimelor, practica localizării  traducerilor după texte din spații culturale îndepărtate sau statutul hipertextelor față de textul nucleu, dar, având în vedere lista potențial infinită a situațiilor care intră într-un fel sau altul sub incidența mistificțiunilor, nu aici trebuie căutată valoarea adăugată a volumului. În paranteză fie spus, puțini au fost cei care nu au sugerat autorului noi piste de urmărit sau alte piese demne de a fi expertizate. Lista ar mai putea cuprinde, pentru secolul al XIX-lea, scrierea anonimă „Catastihul amorului”, o foarte probabilă traducere din franceză, invocată glorios ca roman metatextual avant la lettre; interviurile cu oameni ai muncii trucate de scriitorul Al. Monciu-Sudinski la începutul anilor ʼ70 ai secolului XX; „traducerile” din anii ʼ90 ale unor inexistente romane de consum (în special Sandra Brown), prin contribuția unor scriitori altfel serioși, sau heteronimele poeților douămiiști și postdouămiiști. Dar, cum spuneam, elementul definitoriu al ediției revăzute și adăugite nu trebuie căutat în diversificarea materialului analizat, ci în redefinirea mizei demersului analitic, din perspectiva istoriei culturale. Cotitura este de altfel vizibilă și la nivelul referințelor bibliografice, care integrează – față de versiunea anterioară, concentrată în jurul conceptului de fals literar – trimiteri către sociologia literaturii, estetica receptării sau formarea comunităților interpretative.

Cum funcționează propriu-zis această schimbare de perspectivă, care pare să fi trecut neobservată de recenzenții actuali, este ușor de urmărit și la nivelul microlecturilor. Studiul dedicat „cronicii lui Huru”, un fals din 1856 al unui document istoric care proiecta momentul de fondare simbolică a instituțiilor statului „român” modern în Dacia din perioada retragerii aureliene, este structurat în prima ediție ca un demers detectivistic de demonstrare a falsului și de identificare a potențialului plastograf. În ediția din 2016, accentul nu mai cade pe mistificarea în sine, ci pe caracterul ei de simptom cultural: deși recunoscut ca un fals indubitabil, documentul este introdus în culegerile de texte istorice (la Asachi și Heliade Rădulescu) sau literare (în „Lepturariul” lui Aron Pumnul), fapt care pune în lumină procesul de instituire a unui stil narativ, literarizant, în istoria autohtonă, fenomen pe care Mircea Anghelescu îl plasează în contextul mai larg al romantismului european. Nu doar pentru publicul mai larg căruia i se adresau aceste texte formative, ci și pentru specialiști, falsul devine astfel „un adevăr care n-a fost încă dovedit documentar”, funcționând ca un text canonic capabil să furnizeze imaginației istorice colective o narațiune coerentă despre trecut.

Care este însă funcția acestor epifenomene pe scara istoriei culturale românești? Definite dintru început ca „deviații”, câte dintre ele reușesc să producă o mutație, altfel spus, să determine o schimbare de paradigmă în interiorul genului literar în care apar sau la nivelul canonului? Răspunsul nu este greu de anticipat: chiar dacă facem abstracție de intermitențele în procesul de publicare și transmitere a unor texte ca „Istoria ieroglifică”, „Țiganiada” sau romanele de sertar din perioada totalitarismului, în lipsa unor instituții care să impună canonul în secolele XVIII-XIX și a unei piețe culturale care să selecteze inovația, puține dintre cazurile studiate au avut un ecou la nivel sistemic. Asta nu înseamnă însă că mistificțiunile rămân simple exponate într-un muzeu al curiozităților literare. Punând în lumină zonele de umbră din care răsare întotdeauna surprinzătorul, Mircea Anghelescu impune o schimbare de perspectivă asupra dinamicii proceselor culturale, în care latența capătă preeminență în fața canonului.