CULTURA SPECTACOLULUI
Ohad Naharin, „Last Work”
Roxana Pavnotescu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 7 (563), 16 februarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-7-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_563.compressed.pdf
Coregraful israelian Ohad Naharin este poate cel mai inovator artist din lumea dansului modern. Este din nou prezent la BAM (Brooklyn Academy of Music) cu ultima sa lucrare „Last Work” („Ultima lucrare”), interpretată de Compania de Dans Batsheva, al cărei director este din 1990. Limbajul său coregrafic – „gaga” – se defineşte ca un set de simboluri ce pune senzaţiile în relaţie cu trupul revelând aspecte intime ale mişcării ca noi mijloace de expresie. A inspirat mulţi coregrafi contemporani care, pornind de la filozofia şi estetica lui, şi-au consolidat în timp propriul stil.
Dansul e animat în primul rând de muzica interioară, mesajul artistului este un îndemn de a-ţi asculta trupul, de-a descoperi acel „groove”, un fel de ritm interior, repetitiv şi personal. „Gaga” este o practică spirituală care pune mintea şi trupul în comunicare. Prin continuitatea şi tensiunea eliberatoare a mişcării, degajarea fluxului energetic, „gaga” se apropie de Tai Chi. Gestul e minimalist, delicat şi simplu, eliberat de încărcătura rigorii şi a formalului.
Sperăm că „Last Work” nu se traduce ca „ultima sa lucrare” şi că semnificaţia titlului stă criptată doar în epicul coregrafic, nu şi în intenţia artistului de a-şi încununa prodigioasa operă cu acest dans. „Last Work” în sens biblic este o geneză nerepetabilă ce se opune ciclului iterativ al creaţiilor din filozofia Vedelor. Prin urmare, apocalipsa ultimului tablou se vrea un îndemn al artistului către pace sau o încercare de salvare a creaţiei prin artă.
Scriitura este prodigioasă, mereu alta. Cu toate acestea, există o caligrafie a liniei şi o structură coregrafică care poartă indiscutabil amprenta inconfundabilă a artistului.
Un fond muzical minimalist aparţine lui Grischa Lichtenberg. Nivelul sonor este de multe ori redus pentru a fi dominat de alte inserturi muzicale printre care remarcăm cântece româneşti de leagăn din repertoriul Mariei Tănase.
În fundal, o fată într-o rochie lungă aleargă pe un „trademill” (bandă de alergat) integrat în scenă – o pată albastră fulgurantă de culoare ce va rămâne pe parcursul întregii ore de reprezentaţie. O alergare nesfârşită, pe loc, fără ţintă. Ea poate fi o căutare nedesluşită, dar şi o fugă, o evadare la fel de lipsită de finalitate. Atunci când banda sonoră tace, se aud ritmic paşii ei cadenţaţi. Peste ei, se înalţă aproape în surdină cântecul de leagăn.
Prima parte cuprinde o suită de tablouri care sugerează facerea lumii. O scena goală, singura recuzită: nişte nişe verticale, aşezate simetric, prin care intră şi dispar balerinii. Fata care aleargă pe „trademill” reţine pentru câteva lungi minute atenţia şi reprezintă un simbol al vieţii înseşi. În viziunea artistului, viaţa pare că precedă creaţia care nu este decât o reprezentare a ei. Urmează un solo – un balerin execută unduiri circulare ale umărului şi piciorului într-un fel de perpetuum mobile – un motor al creaţiei în ritm cu fuga nesfârşită din planul al doilea. Întregul grup (16) înscrie o sinergie interioară indusă de un „haos” bine ordonat. O suită de mişcări la nivelul solului sugerează geneza: contorsionări, cambrări, torsiuni, vibraţii din lumea păsărilor şi a insectelor, germinaţia seminţelor, poziţii fetale sau de yoga: „happy baby”, „postura peştelui”. Urmează o mişcare de grup, un mers legănat în poziţie şezândă. Tabloul face referire la valsul din piesa „Vollmond” („Lună plină”) a Pinei Bausch. Dansul la sol este inspirat de cântecul de leagăn: „Nani, nani, puişor/ Că o să creşti mai mărişor/…”. Pe acelaşi fond muzical, ultimul tablou reuneşte întregul grup de balerini pliaţi unul peste altul într-un conglomerat organic care pulsează din 32 de braţe ca un Argos cu cei o mie de ochi ai săi. Tabloul sugerează o mandală construită din mâini dispuse orizontal şi aliniate totemic în jurul unui trup, întregind ideea de geneză.
În cea de-a doua parte, dansatorii ca nişte hieroglife execută „mudre” într-o structură de propagare şi iterare a mişcării. Apoi mişcarea se individualizează: o femeie în tutu şi un bărbat dansează un blues senzual şi lasciv, o pereche de femei în profil se mişcă în tandem, cu încetinitorul ca nişte şerpi la pândă cu unduiri şi cambrări lente ale gâtului şi spatelui. Abstractul, intrinsec coregrafiei, se frânge pe alocuri într-un figurativ epic cu elemente de pantomimă. Mişcarea alternează între sacru şi profan de la un hieratism cu tentă expresionistă la spasmodic, brutal, primitiv, apoplectic. Sexualitatea este excesivă, brută, netrecută prin senzualitate, grotescă, o manifestare de cruzime sau necondiţionată eliberare. O mişcare pulsatilă de grup descrie un tablou escherian ce trimite în acelaşi timp la epifania sexuală din Death Valley, imagine emblematică a filmului lui Antonioni, „Zabriskie Point”.
Mai mult decât în alte lucrări, descifrăm în „Last Work” trimiteri explicite la opere plastice sau muzicale. Hora din „Dansul” lui Matisse e sugerată de fuga şi zborul aplecat al mişcării în cerc. De altfel, „Hora” constituie un element recurent în iconografia lui Naharin, dând şi numele unei lucrări mai vechi. Inspirată din folclorul israelian unde pătrunde odată cu imigraţia română din secolul al XIX-lea, „Hora” este abstractizată, descentrată sau spartă. În alt tablou, banda sonoră urmăreşte electronic ritmul bahic din dansul sacrificial („Sărbătoarea Primăverii” de Stravinski) în timp ce un grup de balerini ritualizează în limbaj „gaga” ultima secvenţă a cunoscutului balet.
Ultima secţiune aduce o apocalipsă cu tentă politică, făcând aluzie la turbulenţele existente în întreaga lume. Pe un fond muzical strident şi zgomotos, un chitarist în costum de „rock and roll” zbiară într-un microfon. I se alătură un personaj care curăţă o puşcă cu mişcări ample şi ritmate într-o frenezie delirantă ce seamănă cu o masturbare. Un altul intră cu o rolă uriaşă de bandă adezivă şi leagă temeinic toţi dansatorii unul de altul împreună cu microfonul bine înfăşurat şi ancorat, ca nu cumva s-o ia din loc şi să înceapă să ţipe. Întreaga trupă, învăluită în banda adezivă ce o include şi pe fata care aleargă în fundal fluturând un steag alb, este îngenunchiată într-un moment solemn de unire şi de pace ce închide apoteotic ultimul cadru.
„Last Work” vine cu o remarcabilă grafică a mişcării ce se concretizează în mandale spaţiale şi armonice, cu o sinergie specială şi o vibraţie interioară. Alteori, aceeaşi intricată structură e animată de o tensiune sau o energie viscerală unificată ce corespunde suflului vital al fiinţei – zămislite în procesul creaţiei – numită „dans”.