Sari la conținut

„Un stejar” de Tim Crouch, în regia lui Bobi Pricop, Review de Carmen Corbu

CULTURA SPECTACOLULUI

Nu vezi nimic acolo?

Carmen Corbu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 7 (563), 16 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-7-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_563.compressed.pdf

 

O întreprindere predominant cerebrală, centrată pe o densitate emoţională care nu vine din componenta teatral-mimetică, ci din provocarea intelectului de a înlătura diferenţele dintre artă şi viaţă, era o alegere pe care regizorul Bobi Pricop şi scenograful Adrian Damian nu aveau cum să nu o facă. Propunând complementaritatea trucului magic cu experienţa de viaţă, textul lui Tim Crouch îi oferă regizorului spaţiul perfect pentru a continua să experimenteze tipuri de expresie şi pentru a redimensiona chestionarea convenţiei teatrale.

Suprapunând minimalismului un fel de contra-minimalism al funcţionalităţilor multimedia, Bobi Pricop şi echipa sa construiesc pas cu pas un pattern al efectului emoţional asupra spectatorului, preluând trenduri ale teatrului mondial, lucrând cu minuţie şi rigoare, căutând inteligenţă şi limpezime. O simplă rotire de scaun în „Ashes Afar”, hologramele în „Tigrul din oraşul Nostru”, proiecţiile video în „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii”, silent disco în „Pisica verde”, plasmele de transfer şi croma din „Kepler 438b” sunt adecvări de limbaj la conţinutul textului şi fac corp organic cu mesajul piesei.

 

Între Hamlet şi Michael Craig-Martin

Tim Crouch, dramaturg, actor şi regizor britanic, este unul dintre cei mai importanţi creatori de teatru experimental. Textul său din 2005, „An Oak Tree” propune un exerciţiu în care credinţa în ceea ce vedem este îmbunătăţită. Deşi situată în apropierea acelui „Nu vezi nimic acolo?”, rostit de Hamlet după ce a văzut fantoma, conceptul piesei porneşte de la opera de artă plastică „An Oak Tree”, a lui Michael Craig-Martin. „Dar nu este un pahar cu apă, este un stejar”, susţinea Craig-Martin în textul care însoţea obiectul expus: un pahar de apă aşezat pe o etajeră. Capacitatea de a crede, transformativ, că un obiect este altceva decât aspectul său fizic, ca manifestare a gândirii conceptuale, a fost preluată de Crouch în textul său. Un spectator – tatăl care şi-a pierdut fiica într-un accident de maşină – şi iluzionistul de pe scenă – autorul accidentului – pornesc împreună în încercarea de a transforma o absenţă într-o prezenţă. Un scaun gol poate fi un copil, stejarul de acasă poate fi o fată care nu mai este. Absenţa şi prezenţa, ceea ce este şi ceea ce putem să vedem, sunt duse mai departe de Tim Crouch, în metateatral, propunând un construct cu un singur element fix, iluzionistul, în timp ce tatăl este jucat de fiecare dată de un actor care nu cunoaşte textul pe care îl va urma şi replicile care îi revin, fiind obligat să improvizeze de la un cap la altul.

 

Între reprezentare şi realitate

Spectacolul de teatru se naşte şi trăieşte în mintea spectatorului, demersul scenic fiind doar agentul provocator de gânduri, emoţii şi senzaţii. Între elementele reale şi fictive, coerenţa este dată de credinţa care se construieşte din imposibilitatea aparentă. „– Pare un pahar de apă.”, este una dintre replicile din textul lui Craig-Martin. „– Sigur că da. Nu am schimbat aspectul. Dar nu este un pahar cu apă, este un stejar.”, va fi răspunsul. Existenţa stejarului se bazează pe conceptul de transsubstanţializare, de credinţă şi de încredere. Textul lui Craig-Martin se încheie cu următorul dialog: „– Cat timp va continua să fie un stejar? – Până când îl schimb”. Artistul vorbeşte despre opera de artă ca prilej pentru un dialog între reprezentare şi realitate. În metateatralul lui Tim Crouch, actorul devine personaj, spectatorul este actor, orice combinaţie este posibilă. Introspecţia psihologică şi socială care decurge de aici îl favorizează pe regizorul  Bobi Pricop, cel care a reuşit să propună la niveluri performante şi radiografia socială a Gianinei Cărbunaru din „Tigrul…” şi evadarea în lumi imaginare a Elisei Wilk din „Pisica…” şi evaluarea globarizării propusă de Clua în „Kepler…” şi exerciţiile de sinceritate din „Iluziile” lui Ivan Vîrîpaev.

 

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.