CULTURA IDEILOR

Despre modestia intelectuală

David Ilina

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 8 (564), 23 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-8-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/564_web.pdf

 

 

Filosoful ştiinţei Karl Popper ne-a lăsat reflecţii interesante şi de actualitate despre unele din valorile sau virtuţile muncii intelectuale, cu accent pe „modestia intelectuală”. A făcut-o convins fiind că „poziţii opuse în aprecierea cunoaşterii omeneşti – deci poziţii opuse pe plan epistemologic – pot conduce la finalităţi şi exigenţe etico-politice opuse”.

Concepţia clasică asupra cunoaşterii provine de la Platon, fiind susţinută în epoca modernă de Fr. Bacon, R. Descartes şi de urmaşii lor. Ei susţin că avem realmente cunoaştere doar în măsura în care e „adevărată, sigură şi suficient argumentată”. Aceasta echivalează cu încrederea de tip dogmatic în posibilitatea noastră de a accede la adevăr (teoria adevărului manifest). De aici ideea că există autorităţi ultime, infailibile ale cunoaşterii certe, fapt exprimat prin teza conform căreia „cunoaşterii şi cunoscătorilor, ştiinţelor şi savanţilor, înţelepciunii şi înţelepţilor, erudiţiei şi erudiţilor trebuie să li se ofere autoritate”. În fine, pe lângă dogmatism şi credinţa în autoritate, această concepţie (catalogată drept „scientism”) e caracterizată de „pretenţia arogantă de a şti”.

În schimb, concepţia raţionalismului critic, împărtăşită de Popper, insistă asupra caracterului ipotetic (conjectural) al cunoaşterii oferită de ştiinţele naturii. Potrivit acestei viziuni, „niciodată nu cunoaştem în sensul de a avea certitudine”, iar eroarea nu este un simplu „accident”, ci un element constitutiv inerent procesului cunoaşterii. Ştiinţa, oricât de evoluată ar fi din punct de vedere metodologic şi conceptual, nu se defineşte prin posesia efectivă a adevărului, ca adevăr deplin asigurat, ci drept căutare a adevărului: „este întru totul cu putinţă ca unele din teoriile noastre chiar să fie adevărate. Dar chiar dacă sunt adevărate, noi nu putem şti niciodată acest lucru cu siguranţă”. De aici nu rezultă că trebuie să cădem în scepticism şi relativism. Scopul ştiinţei rămâne adevărul. Servindu-ne de critica raţională, cu scopul de a descoperi şi elimina erorile şi de a învăţa din propriile erori, avem sentimentul încurajator că ne aflăm pe drumul cel bun (al apropierii de adevăr).

Fiecare din cele două viziuni epistemologice (prezentate mai înainte într-o manieră  inevitabil simplificată) implică o anumită poziţionare etică, una cu rezonanţe mai largi, dincolo de orizontul propriu-zis al activităţii de cercetare. Astfel, potrivit lui Popper, contradicţia dintre scientism şi failibilism se regăseşte în diferenţa dintre „pretenţia intelectuală” şi „modestia intelectuală”. Cea dintâi, proprie gândirii dogmatice, izvorâtă dintr-o atitudine necritică, ia forma suficienţei şi chiar a grandomaniei („grandomania este cea mai răspândită boală profesională a filosofilor”), iar cea de-a doua, izvorâtă dintr-o atitudine sceptică, e întruchipată exemplar de învăţătura socratică despre ignoranţa noastră de fond. În plan politic, pretenţia arogantă de a şti întemeiază autoritarismul şi tirania în diferitele ei întruchipări. În schimb, atitudinea de tip socratic, constând în reţinere şi modestie, în căutarea-împreună a adevărului lasă deschisă calea dialogului şi a dezbaterii de idei, fundamentale pentru un sistem politic democratic.

Dar virtutea modestiei nu se referă doar la latura epistemică a problemei (ca şi când ar fi vorba doar de opoziţia între cei care pretind că ştiu şi cei care nu pretind acest lucru), ci şi la dimensiunea ei etică ce vizează modul în care intelectualii, în special oamenii de ştiinţă şi filosofii, înţeleg să-şi exercită rolul social. Din păcate, în loc să se ocupe cu rezolvarea de probleme punctuale, să comunice soluţiile găsite „în forma cea mai simplă, limpede şi modestă cu putinţă” şi să accepte curajos examinarea lor critică, în diferite epoci mulţi intelectuali au ales să abordeze pur speculativ chestiuni de anvergură metafizică, exprimându-se adesea emfatic, cu „vorbe umflate, ininteligibile”. Înecându-şi semenii într-un „noian de cuvinte”, au reuşit să fie mai curând seducători, să sucească sau să ia minţile semenilor cu promisiuni care nu s-au împlinit niciodată, decât să le ţină în frâu pasiunile prin exercitarea raţiunii critice. Este, în parte cel puţin, motivul pentru care Julien Benda vorbea de „trădarea intelectualilor”. În textul intitulat „Împotriva cuvintelor pretenţioase” citim: „Cel mai rău lucru – păcatul împotriva sfântului spirit – se petrece atunci când intelectualii încearcă să se prezinte în faţa semenilor lor ca mari profeţi şi să-i impresioneze cu filosofii oraculare”. Tocmai filosofiile de acest tip au furnizat baza ideologică a regimurilor totalitare.

Modestia intelectuală se împleteşte organic cu alte virtuţi, se sprijină pe ele sau le întemeiază: cu toleranţa, aptă se preschimbe conflictul în solidaritate umană, cu recunoaşterea onestă a posibilităţii de a te înşela şi de a nu avea dreptate, cu simplitatea şi claritatea în exprimarea propriilor opinii şi idei, cu acceptarea egalităţii noastre sub aspectul ignoranţei, oricât ne-am deosebi prin puţinul pe care am ajuns să-l ştim.

Evident, în istoria ştiinţei, ca şi în istoria filosofiei întâlnim printre marii gânditori numeroase pilde de probitate şi modestie intelectuală. Şi poate, cum ne sugerează chiar Popper, cuvintele lui Newton sunt grăitoare pentru toţi aceştia: „Nu ştiu cum îi par eu lumii. Eu însumi mă văd ca un puşti care se joacă pe malul mării. Mi-a făcut plăcere să ridic ici şi colo câte o pietricică mai şlefuită decât celelalte sau o scoică mai frumoasă – în timp ce marele ocean al adevărului stătea necercetat în faţa mea”.