CULTURA SPORTULUI

Rubrica IN CORPORE SANO

Accidentul

Mădălina Firănescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 8 (564), 23 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-8-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/564_web.pdf

 

Prima oară când s-a ales cu multiple fracturi, în 1912, Ioan Slavici se afla pe şantierul propriei case din Bucureşti, unde a căzut de pe schele. Episodul i-a afectat profund starea de sănătate, declanşând şi alte suferinţe. Câţiva ani mai târziu, scriitorul, cuprins brusc de ameţeală, se prăbuşea din capul scărilor la vale, după cum avea să relateze în volumul memorialistic „Închisorile mele”, strivindu-şi „încheietura de la gleznele piciorului drept”. Verdictul medicilor a fost de entorsă („încheietură sucită”), dar cu rupere de ligamente şi smulgerea unei „bucăţi din osul de care erau lipite”. Diagnostic crunt pentru un septuagenar şubrezit de trecerea repetată prin detenţii politice şi nevoit acum să stea 86 de zile cu piciorul imobilizat: „În tot timpul acesta am zăcut şi nu-mi închipuisem niciodată că sunt cu putinţă dureri ca cele suferite de mine, nici că om în oase şi carne poate să rabde asemenea dureri fără ca să moară ori să înnebunească”.

Formularea lui Slavici redă întocmai stările de deznădejde prin care trec sportivii accidentaţi grav. Cele mai recente exemple vin din campionatul spaniol de fotbal, La Liga, unde etapa din 11 februarie a consemnat două ciocniri cumplite. În minutul 14 al meciului dintre Osasuna şi Real Madrid, la un duel pentru minge cu Isco, Tano (26 de ani) a suferit o dublă fractură, de tibie şi peroneu. Imaginile au fost îngrozitoare: fundaşul Osasunei şi-a ridicat piciorul de pe gazon şi s-a văzut că partea de jos a membrului îi atârna nefiresc. Într-o altă partidă, Deportivo Alaves – FC Barcelona, încheiată 0-6, în minutul 85, Theo Hernandez a executat o alunecare prost calculată, în lateralul careului Barcelonei, rupându-i glezna dreaptă lui Aleix Vidal (27 de ani), scos pe targă. Antrenorul catalanilor, Luis Enrique, a mărturisit ulterior că accidentarea a tulburat întreaga echipă şi i-a stricat sărbătoarea după victorie, mai ales că nefericitul invalid va fi indisponibil cinci luni!

Privitorii fascinaţi de înregistrările accidentelor sportive îşi mai amintesc, probabil, şi păţania gimnastului Samir Aït Saïd, de la Jocurile Olimpice de vara trecută. În calificările de la sărituri, francezul a căzut la aterizare şi a suferit o fractură de tibie şi peroneu la piciorul stâng, imaginile cu genunchiul său îndoit invers decât normal cutremurând o lume întreagă. Ghinionistul sportiv de 26 de ani nu era însă la primul astfel de episod. El îşi „torturase” şi genunchiul drept la Campionatele Europene din 2012, ceea ce l-a costat participarea la Olimpiada londoneză. Admirabil este totuşi faptul că, în loc să se lase doborât de impresia că nu-i e scris să se apropie de podiumul olimpic, Samir Aït Saïd trage deja din greu să se recupereze, pentru că şi-a fixat ca ţintă nici mai mult, nici mai puţin decât aurul la JO de la Tokyo din 2020! „Mi-am rupt în 2012 piciorul drept, iar în 2016 – pe cel stâng. Nu mai are ce să mi se întâmple”, glumeşte gimnastul încurajat de peste ocean de baschetbalistul american Paul George, de la Indiana Pacers, lovit similar de soartă, în 2014.

Gimnastica românească e şi ea plină de asemenea exemple triste. Dacă Sandra Izbaşa a reuşit să-şi revină în şapte luni după fracturile din 2009 la tendonul lui Ahile şi la mâna dreaptă, cucerind apoi aurul olimpic la Londra, problemele recurente la gleznă ale Cătălinei Ponor, dublate de fractura de deget a Larisei Iordache, au scos anul trecut echipa noastră de pe lista celor calificate la JO, o premieră neagră în sportul care a adus ţării cele mai multe medalii. Ambele sportive sunt acum refăcute şi speră să-şi ia revanşa la Campionatele Europene din aprilie, de la Cluj. Ba mai mult, la 29 de ani, Cătălina Ponor încă visează la a şasea medalie olimpică, sperând să o cucerească în 2020.

În cazul unei veterane, cum e gimnasta constănţeancă, un asemenea ţel pare utopic. Şi totuşi, există exemple că marea performanţă nu depinde nici de numărul anilor, nici de cel al accidentărilor. Roger Federer, de pildă, a arătat că, la 35 de ani şi jumătate şi după o absenţă de 6 luni impusă de operaţia la genunchi, e capabil să câştige pentru a V-a oară titlul la Australian Open, învingându-l în finală pe Rafael Nadal în 3 ore şi 38 de minute. Intrat în istorie cu cel de-al XVIII-lea titlu de Mare Șlem din carieră, Federer a declarat modest, la ceremonia de premiere, că ar fi fost mulţumit şi cu o înfrângere, simpla prezenţă în ultimul act părându-i-se o mare ispravă! „Sper să ne vedem şi la anul, iar dacă nu, vă mulţumesc pentru tot, a fost minunat!”, a spus „Roi-ger” suveranul, cum entuziast l-a numit fostul tenismen John McEnroe. Întrebat dacă face cumva aluzie la retragere, Federer a nuanţat: „Am spus aşa pentru că nu se ştie niciodată, depinde de felul în care ţi se prezintă organismul”. Un adevăr pe care-l simte acum pe propria piele şi Simona Halep, nevoită să abandoneze la Sankt Petersburg din cauza unei mai vechi inflamaţii la genunchi. Nr. 4 mondial vrea să revină pe teren la Indian Wells (8-19 martie), însă Ion Ţiriac e sceptic. În opinia sa, decât să tot recurgă la paliative sperând ca problemele fizice să treacă, Simona mai bine scapă de ele chirurgical. Un sfat pe care i l-ar fi putut da şi păţitul Slavici, după ce a testat fără voie maxima „durerea îl întăreşte pe om”. Concluzia? „Nu e nimic mai puţin adevărat ca aceasta”.