CULTURA PSI

Rubrica PRIN OGLINDĂ

Arheologie psihanalitică: abreacţia

Valentin Protopopescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 8 (564), 23 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-8-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/564_web.pdf

 

Conceptul psihanalitic de abreacţie provine din alăturarea prepoziţiei latine „ab” („din”, „de la”) şi verbului latin „reagere” („a reacţiona”, „a răspunde unei acţiuni”). Stricto sensu, abreacţie înseamnă nimic altceva decât procesul de descărcare emoţională prin intermediul căruia subiectul reuşeşte să scape de sub presiunea mnezică a unui eveniment generator de traumă, eliberând astfel afectul şi diminuând sau eliminând potenţialul patogen al acestuia.

Paternitatea terminologică este una de obedienţă psihanalitică, mai exact noţiunea de abreacţie a fost formulată în tandem de Sigmund Freud şi Josef Breuer în 1893, în articolul „Comunicarea preliminară”, text inclus în „Studii despre isterie” (1895). În acel articol, aceştia analizau mecanismele psihice observate în clinica nevrozelor isterice. Pentru cei doi savanţi vienezi miza era de a desluşi evenimentul primar bănuit a fi generat simptomatologia isterică. Din punctul lor de vedere, un anumit eveniment traumatic iniţial, plasat în trecutul subiectului, generează o reacţie de tip emoţional, una care evacuează trăirea cu potenţial patogen, iar dacă această eliberare se produce fie relativ curând, fie mai târziu, dar cu o intensitate nu suficient de puternică, atunci afectul produs de reamintirea evenimentului nu-şi dezleagă energia, tulburând echilibrul psihic al insului.

După cum susţineau Freud şi Breuer, subiectul este afectat de reminiscenţele traumatice pe care nu le poate controla. Ideal este ca abreacţia să aibă loc cât mai rapid, conştient şi voluntar, dar dacă acest aspect nu e posibil, descărcarea emoţională se poate produce în cursul psihoterapiei, prin metoda asocierilor libere şi a procedeelor anamnezice. Noţiunea de abreacţie este strâns înrudită cu cea elină de catharsis, deoarece, la fel ca în teoria aristotelică despre funcţia cathartică a tragediei, subiectul reacţionează emoţional proporţional cu intensitatea trăirii induse de un anumit eveniment care l-a afectat. La fel ca în tragedia greacă primară (Eschil), una în care predomina Legea Talionului, dacă răzbunarea unui afront sau a unui asasinat nu se realiza cu o intensitate şi o dimensiune similare, echilibrul sufletesc al celui afectat degenera în stigmat social şi nebunie. Prin identificarea spectatorului elin cu trăirea personajului tragic se realiza astfel eliberarea simbolică şi deturnată cultural a afectului reţinut în mod patologic, iar efectul cathartic îşi îndeplinea misiunea curativă.

Deşi în 1896 Freud şi Breuer renunţă la metoda curativă cathartică, bazată în special pe hipnoză, preferând să-şi numească noua cale de intervenţie terapeutică psihanaliză, cei doi păstrează noţiunea de abreacţie în virtutea accentului pus pe valenţele vindecătoare ale cuvântului. Astfel, trecerea de la retrăirea actului prin rememorare la asumarea acestuia prin descărcare emoţională discursivă coincide cu revoluţionarea psihiatriei dinamice de la sfârşitul veacului al XIX-lea. Psihanaliza, definită drept „Talking Cure”, îşi începea fulminanta carieră culturală şi medicală. Ca sinonime ale conceptului de abreacţie găsim în terminologia psihanalitică noţiunile de rememorare şi repetiţie. Mai târziu, după ce s-a despărţit de Breuer şi a continuat forjarea fondului conceptual analitic, Freud, îndeosebi spre sfârşitul vieţii, intrat în faza sa depresivă, a renunţat la înţelesul noţiunii de abreacţie, cel de descărcare afectivă, folosind termenul pentru a desemna reţinerea energiei psihice inconştiente în formula formaţiunii reacţionale.

Un exemplu interesant despre maniera în care funcţionează abreacţie în literatura autobiografică este actul ratat abreactiv făcut de antrenorul francez de tenis Patrick Mouratoglu în volumul său „Le Coach” (Editions Arthaud, Paris, 2015). Evocând meciul de la Roland Garros, ediţia 2010, dintre eleva sa, Aravane Rezaï, şi Nadia Petrova, întâlnire din turul al treilea, el reţine scorul de 8 la 6 în setul decisiv în favoarea rusoaicei. În realitate, scorul fusese 10 la 8. Este un act ratat semnificativ făcut de autor, cel care a trăit atât de intens emoţia partidei, răsturnările de situaţie şi dramatismul evoluţiei avute de eleva lui, încât, în momentul în care a aşternut pe hârtie amintirea meciului, a „uitat” scorul real, unul încă şi mai dur, şi mai tensionat decât a consemnat memoria lui afectivă. Procedând astfel, autorul s-a apărat, şi-a menajat retrăirea dureroasă a acelui episod, desigur, unul traumatizant pentru el. Mouratoglu a descărcat selectiv din intensitatea amintirii traumatice prin recursul la anamneza autobiografică. El a abreacţionat.

În dramaturgia lui Sofocle („Oedip rege”), personajul Oedip îşi crestează ochii abreacţionând ca urmare a revelaţiei pe care i-o prilejuieşte Tiresias, cel care îl vesteşte că, fără să o ştie, îşi ucisese propriul tată, pe regele Laios. Prin acţiunea fizică, primară, radicală, el eliberează în bună măsură din energia emoţională ataşată de amintirea actului paricidar. Din acest punct de vedere, ecranizarea lui Pier Paolo Pasolini („Oedip rege”, 1967) este una exemplară, deoarece vizualizarea actului abreacţional induce un dur sentiment cathartic cinefilului. Şi în teatrul lui Jean Anouilh („Beckett sau onoarea zeilor”) descoperim un ritual abreacţional asemănător, unul mediat cultural, prin acceptarea de către regele Henric al II-lea Plantagent a flagelării de către călugări în Catedrala din Canterbury, scena asasinării lui Thomas Becket. Abreacţia este evidentă, durerea fizică de intensitate medie descărcând din intensitatea culpabilităţii iniţiale generate de uciderea clericului atât de iubit de monarh.