CULTURA LITERARĂ

Republica în fărâme

Doris Mironescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 8 (564), 23 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-8-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/564_web.pdf

 

Bogdan Suceavă, „Republica”, Editura Polirom, Iași, 2016

Cu „Republica”, Bogdan Suceavă produce o metaficțiune istoriografică, gen care a dat unele dintre cele mai reușite romane ale ultimilor zece ani, la Filip Florian sau Florina Ilis. Suceavă povestește istoria „republicii” de cincisprezece ore de la Ploiești din 30 august 1870, devenită celebră prin reconstituirea ei parodică în schița „Boborul!” a lui Caragiale. La Caragiale, mișcarea ploieșteană apare ca o inflamare liberală stupidă, caracteristică pentru un mod specific local, naiv și gregar, de a face politică. Romancierul prezintă însă revoluția ploieșteană ca pe o lovitură de stat eșuată, rezultat al unei mașinații prin care guvernul conservator căuta să compromită și să zdrobească opoziția. Al. Candiano-Popescu, coordonatorul mișcării, apare în roman ca un strateg, iar nu un simplu veleitar îmbătat de lozinci, un strateg care știe, de pildă, că are nevoie de telegraf ca să controleze informația, de preoți ca să ridice mulțimea și de cârciumari ca s-o țină în stradă. Suceavă mizează, de asemenea, pe biografia lui Caragiale, care îl dezvăluie pe acesta ca tânăr liberal pasionat, trăind momente confuze, cu tatăl său pe moarte, și ezitând între mai multe perspective de viitor. Opțiunea sa pentru ficțiune și înscenare, sugerează Suceavă, nu a fost străină de implicarea lui, la 18 ani, într-o insurecție provincială eșuată.

Dacă miza romanului ar fi doar înlocuirea legendei glumețe a „republicanismului” ploieștean creată de Caragiale, atunci el ar fi un eșec. Povestea este prea bine, prea convingător scrisă la Caragiale, istoria ei e de-acum cimentată în memoria literară a tuturor. În plus, mă îndoiesc că „Republica” ar putea să detroneze schița de șase pagini „Boborul!”, cu toată diferența de dimensiuni. Bogdan Suceavă nu e un scriitor cu „talent”: el nu compune caractere, nu construiește scene, nu imită „viața”. De aceea nici nu-i cazul să i se reproșeze că nu a reușit s-o imite. Suceavă e un scriitor de concepție, care, înainte să făurească lumi ficționale, își pune problema felului în care acestea vin în ființă. Iar mimesis-ul este sabotat din start, la el, de o mare neîncredere în „creația” de ficțiune și în legitimitatea acesteia. O dovadă în acest sens este că romanul e scris sub forma unei piese de teatru, cu prolog, epilog, cinci acte și chiar un antract. O piesă de teatru este doar scenariul unei reprezentații, nu reprezentația însăși; ea se îndepărtează de realitatea pe care pretinde că o prezintă, o schematizează, o face inteligibilă. Așa face și Suceavă: ne oferă schema unei interpretări a poveștii, iar nu o nouă versiune, nu o nouă poveste.

În același sens funcționează sistemul de semnale intertextuale, de altfel inevitabile. Multe replici sunt citate din memoriile lui Candiano sau din opera lui Caragiale, o sumedenie de personaje sunt trase direct din opera dramaturgului, într-o proliferare excesivă, care uneori deranjează. Apar, redundant, trei Cetățeni turmentați, Mița și Didina din „D’ale carnavalului” sunt excedentare. Unele replici vor părea parazitare, după cum se constată o inflație de metafore teatrale (marionete, regizori, „scândura”). Intertextul lui Suceavă nu semnalează însă identitatea și nici măcar asemănarea evenimentelor povestite cu textele canonice către care ele fac cu ochiul, ci distanța față de acestea. La fel de semnificativ, Suceavă se folosește de numeroase aluzii la istoria mai recentă, în simetrie cu evenimentele relatate de la Ploiești. Aceste anacronisme au menirea să scoată evenimentele din vraja magnetică a textului caragialian, să atragă atenția la gravitatea lor, la turnura criminală a unor episoade. De pildă, Candiano se teme să nu fie ucis în taină de către autorități, sub pretextul fugii de sub escortă, precum C.Z. Codreanu în 1938. Iar procesul revoluționarilor ploieșteni, care are loc la Târgoviște, nu are cum să nu evoce un alt proces târgoviștean, din decembrie 1989, echivalent cu un simulacru de justiție.

În fine, deconstruind subiectul istoric pe care și-l asumă, Bogdan Suceavă atinge o temă importantă, care e a generației lui și a lumii de azi. Pentru că în chestie nu e adevărul vieții lui Caragiale sau adevărul politicii românești de la 1870, oricum imposibil de reconstituit, înecate cum sunt, și cu bună știință, într-o mare de legende. Mai important este felul în care se nasc și se rostogolesc legendele în capetele unei mulțimi doritoare să le primească. Bogdan Suceavă este obsedat de ideea de comunitate, de acțiune colectivă, de credință împărtășită. Asta îl face unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai epocii noastre postcomuniste, când mitul comunității naționale a picat, compromis de comunalka socialistă de până în 1989: din Piața Universității (1990) până în Piața Victoriei (2017) răsună ideea necesității de a fi împreună, de a regăsi un sens comun și de a pune laolaltă gesturile unei pluralități pentru a o transforma într-un întreg. Tema aceasta, centrală în scrisul lui Suceavă și până acum, explică titlul romanului, în sens etimologic: Republica este „lucrul public”, comunitatea, propusă ca o congregație laică, mai mult platonică decât caragialiană, intrată periodic în crize care o pun sub semnul întrebării. În fond, nici în cel mai sinergic moment al revoluției mulțimea nu e cu totul împreună, iar odată acel moment trecut, intervin perspectivele diferite asupra trecutului care-și dispută istoria colectivă și pretind monopolul adevărului. Acesta este teritoriul istoricului, al ideologului sau, de ce nu?, al scriitorului dintr-o anumită epocă istorică, una în care literatura încă se mai ocupa de producția mitologică. Dincoace, în vremea noastră încercănată de îndoieli, misiunea scriitorului încetează să mai fie, automat, aceasta. În „Republica”, în câteva rânduri, revine întrebarea: „Cine să fie acela care să cuprindă toate acestea într-o formulă unică, într-o privire a timpului nostru?”. Dar – dacă mi se permite punerea în abis – la această întrebare Bogdan Suceavă, cuminte, nu vrea să răspunză.