CULTURA LITERARĂ

Rubrica PERSPECTIVE

SLC Punk în Craiova

Ştefan Baghiu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 8 (564), 23 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-8-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/564_web.pdf

 

 

Dan Ciupureanu, Omar şi diavolii, Editura Polirom, Iaşi, 2017

 

Dan Ciupureanu se află în avantaj în aceeași măsură în care este cumplit în dezavantaj. Din mai multe motive. Primul ar fi acela că proza autenticistă care făcea ravagii la începuturile anilor 2000 prin proiecte ca „EgoProză” al editurii Polirom s-a rărit semnificativ. În acelaşi timp, însă, a lăsat urme adânci în conştiinţa literară locală, iar mizerabilismul autorilor de început de mileniu s-a concretizat în proiecte mult mai ambiţioase: „Soldaţii” lui Adrian Schiop ar fi, poate, romanul cel mai problematizant şi complet al întregii direcţii, iar el apare în 2013, când tuşele violente şi detabuizările au devenit deja moment istoricizat. Din acest punct de vedere, avantajul unui roman ca „Omar şi diavolii” ar fi acela că reiterează o formulă care începuse să lipsească. Dezavantajul e că, prin ea, Dan Ciupureanu se ia la trântă cu nume grele ale literaturii recente şi nu mai poate genera – de unul singur – reacţiile pe care le provocau împreună Bradea, Baetica, Schiop, Vakulovski etc. Un alt motiv pentru această poziţionare riscantă a prozei lui Dan Ciupureanu e estetismul general al noilor romane. Încercarea stilistică majoră din „Omar şi diavolii” e de a curăţa limbajul şi frazele de orice brizbiz: în afară de pasajele în italice, onirice sau doar poetizări, se merge pe gradul zero al scriiturii. Uneori chiar mai accelerat, relatările fiind puse pe fast-forward.

 

Grabă

Ce se întâmplă în roman? Păi, cu toate că sunt relatate foarte multe întâmplări, se întâmplă foarte puţine. În sensul în care singurul lucru care se întâmplă cu adevărat e trecerea protagonistului prin anii adolescenţei şi postadolescenţei. Iată o mostră de sinopsisuri: „Mihai pleacă în Spania şi îşi găseşte de lucru ca zugrav. Mă duc în repetate rânduri la Calafat. Vali vrea să vândă apartamentul şi să plece la Mihai, apoi să mă cheme, împreună cu Roxana – ştie povestea noastră. Într-o zi, când Vali era la noi, Roxana a urcat şi s-au înţeles foarte bine. Unde plecăm aşa, de nebuni şi fără bani? mă întreabă Roxana. Căutăm serviciu acolo. Şi până găsim, stăm pe banii lor? Le dăm după. Nici nu aş putea sta cu ei în casă”.

Aşa trec toate pasajele: zero analiză, aproape zero introspecţie şi nicio raportare concretă la celelalte personaje. Totul trebuie citit în spatele acţiunilor. Sex, alcool, primele ţigări, bătăi, tot ceea ce trebuie să conţină o proză junky standard. Însă plasată undeva în Craiova, între băieţi hiperviciaţi şi violenţi şi fete cu personalitate. Protagonistul trece de la puştiul care se uită cu admiraţie la cei mai mari (în special punkeri, pe care îi va şi urma) la postadolescentul care trebuie să se descurce singur în viaţă şi pleacă din ţară în căutarea unui câştig. Prima parte a cărţii e dominată de petreceri, beţii şi gesturi patetice. Într-o seară, în faţa unei fete (personaj central), îşi înfige un cuţit în picior şi trebuie dus la spital. În alta primeşte bătaie pentru că a deranjat aceeaşi fată – de la tatăl ei. De foarte multe ori în roman, beat şi hipersensibil, protagonistul însă plictiseşte, în aceeaşi măsură în care plictiseşte aproape mereu un om care povesteşte cât s-a bătut, câte femei a avut, cum nu i-a păsat etc.

 

Emigrant

Ciudat, pentru că începutul romanului (foarte graphic, cu o scenă de masturbare întreruptă de bătăile în uşă ale tatălui) şi parada familială (mama cu probleme mintale, tatăl foarte violent – dacă nu tot timpul fizic, măcar psihologic) promiteau ceva mai mult de atât. Cu toate exagerările şi referinţele stridente, romanul părea să încerce ceva mai mult decât o simplă scanare a unor beţii: „Mama se plimbă pe holul lung dintre baia mică şi bucătărie, dă ture de la un capăt la celălalt şi vorbeşte singură, Oedip, întrupat în înger, zice că este tatăl copiilor mei… Ha, ha, ha, piei, drace, din vaginul meu, plecaţi! Plecaţi! Şi râde şi ţipă şi plânge”. Acest gen de supralicitări vor reveni foarte rar însă. Dacă pot fi găsite expresii nefericite ca „lumina cobora ca un înger în mijlocul camerei” sau „Mi-e frică de momentul când o să îmi scoată aţele. De parcă ar urma să îmi scoată maţele”, acestea sunt simple accidente de parcurs.

Cea mai bună a cărţii este ultima parte. Acolo nici derapajele de limbaj nu mai sunt gratuite, nici scenariul fortuit. În plus, acţiunea devine antrenantă prin relatarea experienţelor de emigraţie: căci abia aici stilul reuşeşte să potenţeze ceva din acţiune. Dacă în restul cărţii viteza redării întâmplărilor aducea a jemanfişism narativ, aici funcţionează invers, în sensul unei atenţii speciale acordate aclimatizării. Spre exemplu, în momentul în care personajul-narator intră la închisoare este păstrată secvenţa în care poliţistul îl întreabă cât alcool a consumat în seara precedentă. După ce spune numărul de beri, replica gardianului e redată tocmai pentru că nu e doar o procedură, ci un simptom occidental: este întrebat dacă suferă cumva de depresie. Astfel de sugestii sunt foarte rare, din păcate. Mediul – fie el social sau intim – e prea puțin scos în evidenţă şi trebuie permanent citit ca o sinteză a acţiunilor succesive ale personajelor.

Romanul se citeşte uşor, tocmai pentru că personajele sunt fade chiar şi prin acţiuni stridente. E un adevărat paradox aici: dacă debutanţii în general ratează prin supralicitări, Ciupureanu le evită din plin. Însă poveştile, de o gratuitate uimitoare, nu conving tocmai din cauza acestei precauţii. Sunt subminate în acest roman atât poveştile ado care puteau da un aer proaspăt cât şi tematizarea tranziţiei – care îl putea plasa paradigmatic.

Telegrafiate şi expediate, momentele rămân în urma alergăturii narative. Dacă se anunţă tot mai pronunţat faptul că nu avem autori tineri de roman e şi pentru că idolul promoţiei pare uneori să fie Liviu Andrei.