EDITORIAL

Mai avem aşezăminte culturale?

Virgil Ștefan Nițulescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 8 (564), 23 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-8-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/564_web.pdf

 

 

N-aş vrea să fiu prezumţios, dar specialiştii în politici culturale din România fac diferenţe clare între aşezămintele de cultură şi aşezămintele culturale. Pe scurt, orice instituţie culturală poate fi aşezământ de cultură (teatru, bibliotecă, muzeu, operă etc.), dar nu orice aşezământ de cultură poate fi aşezământ cultural.

Sintagma din urmă a ajuns să fie folosită, încă de la sfârşitul regimului comunist, pentru a desemna mai ales casele de cultură (existente în mediul urban) şi căminele culturale, din localităţile rurale. În urmă cu patru-cinci decenii exista în uz, încă, expresia „cultură de mase”. Aceasta a fost abandonată, definitiv, în zorii schimbării din 1989.

Nu am să intru, aici, în istoria căminelor culturale şi a caselor de cultură. Se ştie că ele au cunoscut o perioadă înfloritoare, mai întâi, în timpul deceniului al patrulea din secolul trecut, în anii în care Regele Carol al II-lea, cu aportul major al lui Dimitrie Gusti, a încercat să aprindă flacăra culturii moderne în spaţiul rural. Apoi, regimul comunist a făcut eforturi mari, îndeosebi până prin 1975, să menţină aceste aşezăminte în stare de funcţionare, mai ales ca instrumente de propagandă. Degringolada din ultimi 10 ani ai dictaturii ceauşiste a lăsat de izbelişte căminele culturale, iar anii de după revenirea la democraţie au adâncit această stare.

Abia după ce România a reintrat în cursul de creştere economică, guvernanţii au încercat să facă ceva şi pentru readucerea la viaţă a instituţiilor numite, convenţional, „aşezăminte culturale”. O lege din 2003 a încercat reglementarea domeniului. Sistemul, destul de rigid, a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 118/2006 privind înfiinţarea, organizarea şi desfăşurarea activităţii aşezămintelor culturale. Definiţia aşezămintelor, în vigoare şi azi, include „căminele culturale, casele de cultură, universităţile populare, şcolile populare de arte şi meserii, centrele culturale, formaţiile sau ansamblurile profesioniste pentru promovarea culturii tradiţionale, centrele zonale pentru educaţia adulţilor, centrele pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale şi altele asemenea”. Observăm că tabloul cultural s-a modificat deja, în aceşti 11 ani, foarte mult. Autonomia locală a făcut ca autorităţile din oraşele mici, dar chiar şi din cele mijlocii, să încerce, determinate în mai mică sau mai mare măsură şi de criza economică din 2008-2013, să strângă laolaltă mai multe instituţii culturale într-una singură, numită, generic, „centru cultural”. Au fost îngrămădite aici casa de cultură, şcoala populară de artă, ansamblul de dansuri folclorice, muzeul şi, în unele cazuri, chiar şi teatrul local.

Actul normativ din 2006, destul de lax pentru a permite funcţionarea neîngrădită a aşezămintelor culturale, a mai avut un scop: acela de a sta la baza unui Program prioritar naţional pentru construirea de sedii pentru aşezăminte culturale în localităţile unde nu există asemenea instituţii, precum şi pentru reabilitarea, modernizarea, dotarea şi finalizarea lucrărilor de construcţie a aşezămintelor culturale de drept public din mediul rural şi mic urban. Programul a fost finanţat, generos, cu 400 de milioane de euro. Acesta funcţionează şi astăzi, dar, după ştiinţa mea, nu există, încă, o evaluare a beneficiilor sale.

De fapt, problema ignoranţei noastre în domeniu este una evidentă şi destul de gravă. Ne lipsesc informaţii de bază. Nu ştim câte aşezăminte culturale există în România, cum sunt organizate, de ce au nevoie, ce fac, dacă sunt ori nu eficiente, dacă îşi îndeplinesc menirea. Ne lipsesc politicile publice privind aceste instituţii de cultură care au datoria de a se afla în serviciul a peste jumătate din cetăţenii ţării. Răspunderea este aruncată de la autorităţile centrale la cele locale şi înapoi, fără ca oamenii care ar trebui să fie beneficiarii actului de cultură să mai înţeleagă ceva din acest joc. Când privim mai atent realitatea, înţelegem că fiecare gospodar se descurcă aşa cum poate. Ar fi o dovadă de supremă ipocrizie din partea celor cu pretenţii de apartenenţă la elita intelectuală a ţării să pretindă de la cei care nu beneficiază de apă curentă şi canalizare să considere drept o prioritate activitatea unui cămin cultural dotat cu bibliotecă, sală de spectacole şi facilităţi pentru educaţia adulţilor. Este tocmai datoria autorităţilor centrale, a celor care se doresc a fi apreciaţi pentru contribuţia lor la cultura naţională, de a încerca acum, la mai bine de un deceniu de când programul amintit funcţionează, să arate unde ne aflăm şi ce avem de făcut mai departe.

Din păcate, impresia mea este că vremea intelectualilor de talia lui Spiru Haret, Nicolae Iorga şi Dimitrie Gusti a apus. Acum, a te preocupa de cultura celor care trăiesc în mediul rural, a celor care nu au apucat, poate, să absolve nici măcar liceul, pare să fie un fel de corvoadă, ba chiar o activitate, oarecum, ruşinoasă. Hipsterii conectaţi la cultura mondială privesc cu multă condescendenţă la apelul „Aşa să ne judece viitorul”, semnat de câteva zeci de academicieni şi considerat o dovadă supremă de conservatorism şi izolare. Aici pare să fie, acum, unul dintre nodurile dezbaterii intelectuale din România. Politicienii, pe de altă parte, par să fie preocupaţi mai mult de situaţia penitenciarelor şi a disputelor sterile între ei pe teme juridice. Nu văd, mai de nicăieri, pe cineva interesat de ce se întâmplă cu instituţiile de cultură care ar trebui să asigure serviciile minimale pentru, repet, mai mult de jumătate din cetăţenii acestei ţări.

Suntem o naţiune divizată? Părerea mea este că da. Numai că această falie nu are legătură cu politica ori cu atitudinea faţă de modul în care împărţim finanţele ţării (acestea sunt doar consecinţe), ci cu felul în care ne raportăm la cultură. Câtă vreme vom considera cultura drept un bun de folosinţă pentru un grup restrâns de oameni „îndreptăţiţi“ şi ne vom imagina că „ţăranii“ pot să rămână în spaţiul lor tradiţional şi idilic, în care au trăit de la Ștefan cel Mare până la Gheorghiu-Dej, nu vom reuşi să clădim o naţiune viabilă, civică şi în acord cu ceea ce se întâmplă în restul Europei. Avem vreun urmaş al lui Gusti?