CULTURA SPECTACOLULUI

Când viitorul se exprimă în procente

Alexandra Dima

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 8 (564), 23 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-8-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/564_web.pdf

 

 

„În viitorul apropiat”, regia: Cristian Ban, dramaturg: Petro Ionescu, cu: Carina Bunea, Zsolt Csepei, Cătălin Filip, Timea Udvari

 

Din multe puncte de vedere, „În viitorul apropiat” este un spectacol creat după o formulă deja patrimonializată în teatrul independent autohton, al cărei potențial estetic a fost testat, de-a lungul timpului, și cu succes, și fără. În traducerea mea aproximativă, aceasta presupune că un număr mic de actori (trei-șase) alternează jocul rece, detașat, cu momente duios-confesive, fiecare asumându-și când o persona generică și caricaturală, când un alter ego scenic care împrumută ceva din propria lor biografie (așa-zisele ieșiri din rol, care sunt însă relative, supuse și ele unei ficționalizări parțiale). Din perspectivă dramaturgică, discursul este fragmentar, deși se coagulează pe parcurs sub o anumită umbrelă tematică. Regizoral, monotonia expunerii poate fi spartă de interludii, de momente parodic-didactice, de răsturnări temporare ale convenției prin angajarea directă a publicului ș.a.m.d.

În general, rețeta funcționează, înainte de toate, pentru că succesiunea de viniete impune un ritm alert reprezentației, cucerind astfel spectatorii tineri, mai puțin toleranți la texte greoaie, ce presupun urmărirea constantă a firului diegetic; apoi, pentru că mizează pe o simplitate a mijloacelor compatibilă cu posibilitățile și cu resursele teatrului nesubvenționat – un șir de scaune și/sau câteva microfoane pe stative reprezintă o recuzită ideală.

Cu toate acestea, chiar dacă nu se abate de la regulă și chiar dacă se bazează pe o structură oarecum previzibilă, producția „Reactorului de creație și experiment”, realizată în colaborare cu „Asociația Váróterem Projekt”, dovedește o precizie remarcabilă, țintind și zgândărind emoții dintre cele mai diverse. Spectacolul, regizat de Cristian Ban și bazat pe textul lui Petro Ionescu, îi oferă receptorului, indiferent de disponibilitatea sa afectivă, o oră de divertisment cu dublu tăiș, reactivant și revigorator.

Tonul glumeț și aparenta lipsă de subtilitate a textului sunt completate, pe ici, pe colo, cu pastile amărui care induc acel tip de reflexivitate specific bețiilor ușoare, când alcoolul nu este destul pentru a te face impasibil, dar este suficient pentru o cură sănătoasă de introspecție. Totuși, înainte de toate, „În viitorul apropiat” mizează pe un umor jucăuș și irezistibil, care acționează pervers și care vulnerabilizează spectatorul, lăsându-l, după crize succesive de râs, fără protecție în fața loviturilor emoționale ulterioare.

„În viitorul apropiat” este, deci, ca un fel de imn închinat fricii de necunoscut, fără însă ca această problematică eternă, bătucită de secole întregi de filosofări mai mult sau mai puțin valide, să știrbească, prin gravitatea ei, din prospețimea ansamblului spectacular.

Parțial, textul a fost gândit ca o însăilare de joculețe puerile, prin intermediul cărora jucătorii ajung să vorbească despre viitor, despre incertitudini și despre aspirații imposibile într-un mod distanțat, amuzat și neutru. Non-sensuri în esență, copilăriile acestea autoprotectoare ascund, de fapt, în străfundurile lor, spaima că lucrurile vor deveni, până la urmă, serioase. De pildă, actanții proiectează o lume plină de invenții ridicole la prima vedere, dar care, în esență, rezolvă un impas social (precum ochelarii care i-ar face pe maghiari să vadă plăcuțele bilingve), pun întrebări cu două variante de răspuns, ambele extreme, care obligă la decizii rapide (între a nu avea copii și a avea 15; între a-ți schimba numele în Hitler și a nu mai mânca niciodată ciocolată; între o carieră de succes și o viață personală împlinită), sau imaginează varii torturi aplicate semenilor, ca un fel de compensație malițioasă pentru propria lor îmbătrânire și rutinare.

De asemenea, cei patru actori (Carina Bunea, Zsolt Csepei, Cătălin Filip și Timea Udvari) pasează de la unul la altul replici în care amintiri duioase din copilărie se întrepătrund cu panseuri pline de haz ori cu izbucniri de revoltă împotriva cutumelor sociale ce definesc fericirea și succesul cu rigurozitatea unui Procust ceva mai binevoitor și cu glas „bunicesc”. Pe parcurs, avatarurile lor scenice își schimbă tonul, trecând prin mai multe vârste și prin mai multe stadii de mizantropie. Remarcabil, din acest punct de vedere, este monologul febril al Carinei Bunea, în care interpreta, sau proiecția ei ficțională, își inventariază, la modul contabilicesc, cu procente, șansele de reușită sau de eșec în viață, oferind astfel o cheie în care poate fi citit întregul spectacol. Teama de eșec, abil camuflată prin joculețe candide, va fi devoalată până la urmă și expusă în fața publicului drept o fatalitate.

Scenografia este minimală și funcționalizată la maximum, însă delimitarea clară a suprafeței de joc și proiecțiile intens colorate nu permit aerisirea spațiului. Mai degrabă, după cum sugerează și salopetele din fâș galben pe care le poartă interpreții și care amintesc de niște costume de protecție chimică, intenția este aceea de creare a unei bule atemporale, cu vagi nuanțe post-apocaliptice – aplicate în primul rând pentru efectul comic.

Momentele muzicale comunică direct cu etapele existențiale parcurse de „personaje” (cât de impropriu ar fi termenul) și au tripla funcție de a delimita părțile importante ale reprezentației, de a stabili/ susține ritmul acesteia și de a servi drept comentariu asupra textului dramatic. De altfel, actorii reușesc să mențină impecabil cadența rapidă impusă de regizor și de dramaturg, astfel încât spectacolul păstrează o muzicalitate aparte pe tot parcursul său, ceea ce îl face cu atât mai antrenant și angajant pentru public. Deși interpreții nici măcar nu se ridică de pe scaune, reprezentația nu este deloc statică ci, din contră, plină de o energie vibrantă.

Realizată în cadrul „Teen Spirit”, un proiect amplu de atragere a (foarte) tinerelor generații la teatru, producția contribuie, prin tematică, dar și prin realizarea ei propriu-zisă, la demersurile inițiate de „Reactor” în vederea constituirii și fidelizării unui public cât mai vast. Spectacolul funcționează, evident, și pentru cei din afara grupului-țintă, de liceeni, vădind o sinceritate înduioșătoare și, totodată, aplicând lovituri precise în punctele sensibile ale conștiinței spectatoriale.

Nu degeaba, reprezentația se termină cu cântecul pentru copii emblematic „Puff, the Magic Dragon” care, în ciuda candorii versurilor, reprezintă o mărturie nostalgică nu atât despre copilărie și inocență, cât despre pierderea lor. Inevitabilă, în viitorul apropiat…