CULTURA LITERARĂ

Jocurile Istoriei

Rodica Grigore

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 8 (564), 23 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-8-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/564_web.pdf

 

 

Marc Bressant, Ultima Conferinţă, Traducere de Rodica Baconsky şi Alina Pelea, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015.

Londra, 30 septembrie 1989. Cu mare pompă, aici începe o importantă conferinţă internaţională Est-Vest, menită a pune în acord poziţiile, altfel prea puţin (sau deloc!) apropiate ale părţilor implicate în privinţa problemelor presante ale Europei din ultimii ani ai Războiului Rece. Aparent, nimic neobişnuit, în ciuda prelungirii dezbaterilor – care devin, pe parcurs, mai degrabă monologuri ale surzilor – până pe data de 23 decembrie.

 

Conferințe, retori și limbuți

În realitate, e tocmai momentul care marchează prăbuşirea celor din urmă bastioane ale comunismului în Europa, atmosfera artificială şi festivist-ipocrită a conferinţei stând sub semnul prăbuşirii Zidului Berlinului, iar, în România, sub cel al fugii lui Nicolae Ceauşescu, cu elicopterul, după izbucnirea manifestaţiilor de stradă din decembrie, care au culminat cu înlocuirea de la putere a dictatorului.

Alegând să plaseze acţiunea romanului exact în aceste momente şi să abordeze exact aceste aspecte – complicate şi delicate… – ale politicii contemporane, scriitorul Marc Bressant, născut în 1938 şi recompensat, în 2008, cu Premiul pentru Roman al Academiei Franceze pentru „La Dernière Conférence” (carte excelent tradusă în românește de Rodica Baconsky și Alina Pelea, publicată la Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca, în foarte reușita colecție „Literatura europeană contemporană”), demonstrează nu doar curajul de a se apropia de fapte şi întâmplări considerate a reprezenta în primul rând apanajul jurnalismului, ci şi capacitatea de a le trata întru totul convingător, în primul rând din punct de vedere narativ şi estetic; şi, deopotrivă, de a face dintr-o carte ce putea uşor să se transforme în simplu discurs ideologic sau militant, o lectură ce prinde cititorul încă din primele pagini, prin ritmul alert, ironia subtilă şi evidenţierea unui protagonist aparte. Iar acesta este Jean-Pierre Tromelin, şeful delegaţiei franceze la măreaţa şi importanta conferinţă; numai că el se simte, din capul locului, exilat, ba chiar de-a dreptul izgonit printre ceţurile Londrei, presupune că totul, mai ales numirea sa în această funcţie, nu e decât un iscusit plan al duşmanilor lui din Ministerul de Externe pentru a-l împiedica să obţină postul de ambasador la Tokyo, pe care-l vizează și-l visează de decenii şi pentru care îl îndreptăţesc excelenta cunoaştere a limbii şi culturii nipone, dar şi a realităţilor Arhipelagului Japonez, lume de care fusese pasionat încă din adolescenţă.

Aşa stând lucrurile şi mai ales plictisindu-se îngrozitor la lucrările conferinţei a cărei utilitate i se pare mai mult decât (foarte!) îndoielnică, Tromelin începe să ţină un jurnal în care notează, cu vervă şi cu maliţiozitate, toate micile (sau mai marile!…) întâmplări din timpul şederii sale în capitala Regatului Unit. Iar lucrurile care se petrec vizează mai cu seamă relaţiile de prietenie, de duşmănie sau legăturile amoroase care se stabilesc între participanţii din diverse ţări, captivi în elegantul hotel, ca şi cum s-ar afla pe o inedită – şi contemporană – arcă a lui Noe. Delegatul irlandez îi face curte grecoaicei planturoase, spre exasperarea soţiei de la Dublin, care află, prin propriile sale mijloace de informare – diplomatică, evident… – cum stau lucrurile, hotărând să ia măsuri ferme împotriva soţului infidel. Reprezentanţii Poloniei se spionează reciproc, suspectându-se unii pe alţii de tot ce poate fi mai rău, iar cei ai Germaniei de Est organizează o fastuoasă – şi anacronică – recepţie cu prilejul aniversării celor patruzeci de ani ai Republicii Democrate. Ironic, evenimentul are loc cu doar câteva zile înaintea căderii Zidului din Berlin… Delegaţia din România, condusă de Milescu, nu se apropie de nimeni, membrii săi neştiind – nefiind lăsaţi – să spună altceva decât „Nu” la orice încercare de dialog, fie acesta particular sau oficial. Printre atâtea exemple ori expresii ale risipirii şi ale unei inutilităţi care îl exasperează pe Tromelin mai presus de cuvinte, tocmai el are marea surpriză de a-şi găsi, atunci când, evident, nu o mai aştepta, dragostea – în persoana impetuoasei Zorica Belavic, din fosta Iugoslavie.

 

Istoria și istorisirile

În paginile cărţii, tensiunea ideatică se identifică adesea cu noile modalităţi de asumare a lumii şi de proclamare a rolului unui narator lucid, dar care, totuşi, trebuie să poarte, cel puţin în anumite momente, şi măştile indicate de regulile prozei contemporane. Astfel că romancierul organizează, în vechea sa calitate de creator de lumi, raporturile temporale, spaţiul narativ, acuitatea observaţiei, planurile narative multiple. Iar mai presus de toate se găseşte dorinţa, devenită, pe alocuri, o adevărată nevoie, de raportare la Istorie, sau, dacă nu, măcar de reconstituire şi recompunere a unei istorii personale credibile – de aici nuanţarea punctelor de vedere; o istorie, altfel spus, a fiinţei proiectate pe fundalul experienţelor sau pe acela al urmărilor acestora la nivelul individului şi, implicit, al conştiinţei colective. Privind lucrurile din acest punct de vedere, putem spune că romanul lui Marc Bressant încearcă să se constituie, din punctul de vedere al lui Tromelin, ca narator, într-un soi de inedită biografie, nu doar una personală, ci şi colectivă, plasată la Londra şi în împrejurimile ei, şi într-un timp bine definit al evocării, istoricul an 1989.

Scrierea unei astfel de istorii este, dacă ne gândim bine, constitutivă modului istoric de înţelegere, iar punerile în intrigă – explicative sau narative – ale evenimentelor trecute constituie un construct cu adevărat esenţial. Dar, spre deosebire de aceia care susţin că adeseori realitatea istoriei este mai neverosimilă decât ficţiunea, Bressant pare a spune la tot pasul că o consideră pe cea dintâi ca fiind un fel de „grad zero” al ficţiunii, sau, alteori, o ficţiune cu grad suficient de înalt de verosimilitate, deoarece evenimentul petrecut e la fel de verosimil pe cât e şi de adevărat.

La fel ca şi pentru alţi scriitori contemporani, pentru Marc Bressant, ambele constituie adevărate „sisteme de semnificaţii”, ca să repetăm o sintagmă a Lindei Hutcheon, prin care se poate făuri un adevărat sens al trecutului readus în actualitate, deoarece, fapt important, semnificaţia şi forma nu sunt de găsit doar în evenimente, ci în aceste sisteme atât de interesant construite. Iar ceea ce îşi propune Marc Bressant să provoace cu hotărâre sunt toate vechile concepte realist-naive ale reprezentării. Şi reuşeşte perfect în această îndrăzneaţă iniţiativă.