CULTURA ISTORIEI

Rubrica ELOGIU LATINITĂŢII

„Miracolul românesc”

Ioan-Aurel Pop

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 8 (564), 23 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-8-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/564_web.pdf

 

 

„Miracolul românesc” s-a născut cu greu, dar în chip perfect explicabil, după „reţeta” de formare a tuturor popoarelor romanice. Peste elementul autohton daco-getic a venit elementul cuceritor roman, iar, după romanizare, când daco-romanii erau pe cale să devină români, s-a adăugat elementul migrator, slavii. Romanitatea a biruit, dar în structura românilor au rămas atât elemente din moştenirea dacilor, cât şi din aceea a slavilor. Se pune mai întâi chestiunea dăinuirii populaţiei daco-romane, după momentul retragerii aureliene. Romanizare a fost şi în Britannia, în regiunile de câmpie (mai puţin în Wales, Cornwall etc.), şi în Pannonia, şi în Moesia etc. Numai că în Britannia triburile migratorilor anglo-saxoni au fost atât de numeroase şi de distrugătoare, încât au măturat aproape toată moştenirea etnică romană. În Pannonia, valurile de migratori, mai ales huni, gepizi şi avari, şi-au fixat centrele stăpânirilor lor chiar în inima fostei provincii romane, obligându-i pe latinofoni să se refugieze în locuri mai ferite, spre sud şi est. În Moesia, romanitatea şi chiar românitatea timpurie au supravieţuit relativ bine până în jurul anilor 600 d. Hr., când masa slavilor de la nord de Dunăre s-a revărsat în sud, obturând complet viitorul romanităţii şi obligându-i pe urmaşii traco-geto-romanilor să se refugieze spre Grecia, Macedonia, Albania, Croaţia etc.

Pentru înţelegerea formării poporului român – adică spre a putea răspunde corect la întrebările unde, când şi cum s-au născut românii – trebuie pornit de la câteva premise, de la câteva adevăruri incontestabile şi greu de eludat sau de combătut: românii sunt un popor romanic şi ei vorbesc o limbă neolatină, precum italienii, francezii, spaniolii, portughezii, provensalii, catalanii, sarzii, friulanii etc.; românii sunt azi singurul popor romanic complet izolat de masa latinităţii, adică de ceilalţi romanici din Europa; românii sunt cel mai numeros popor din sud-estul Europei şi nu există niciun indiciu că în Evul Mediu ar fi fost altminteri (cele mai numeroase popoare din sud-estul Europei, adică grecii, bulgarii, sârbii, croaţii, albanezii, nu ajung nici măcar la jumătatea numărului românilor); elementele etnice vechi din care s-au format românii – traco-daco-geţii, romanicii şi slavii – au existat secole la rând şi la sud şi la nord de Dunăre.

Prin urmare, spre a şti intervalul de timp în care s-au coagulat românii ca popor trebuie sa urmărim datele istorice şi să vedem când s-au format şi celelalte popoare romanice. De aceea, răspunsul la această întrebare este mai simplu: românii s-au format în mileniul I al erei creştine, începând cu impunerea stăpânirii romane în Moesia şi apoi în Dacia (sec. I-II d. Hr.); procesul ajunge încheiat prin secolele VIII-IX d. Hr., când sunt menţionaţi pentru prima oară în surse scrise românii cu numele lor etnic.

La întrebarea cum s-au format românii este iarăşi relativ simplu de răspuns: românii s-au format, ca toate popoarele romanice, din trei elemente etnice mai importante (autohton, cuceritor şi migrator), dintre care romanii sau latinofonii (elementul cuceritor) au fost factorul decisiv, numitorul comun, esenţa profilului etnic viitor.

Acestea fiind stabilite, nu mai este greu de răspuns nici la întrebarea privind locul de formare: românii s-au format ca popor acolo unde toate cele trei elemente pomenite s-au aflat în contact, în succesiunea lor firească. Acest loc – unde au existat traco-daco-geţii băştinaşi, peste care au venit stăpânii romanii, iar apoi migratorii slavi – este regiunea Dunării de Jos, situată deopotrivă la sudul şi la nordul fluviului, de la Munţii Balcani în sud până la Munţii Carpaţi în nord şi de la Marea Neagră şi Limanul Nistrului în est până spre Câmpia Tisei în vest. În toată această vastă regiune au funcţionat provincii romane şi a avut loc un intens proces de romanizare, atestat de numeroase surse. Revenim cu o precizare absolut necesară: nici astăzi statele nu sunt compacte din punct de vedere etnic, dar acum două milenii sau chiar acum un mileniu varietatea etnică era şi mai mare. Prin urmare, pe acest întins teritoriu, alături de traci şi daco-geţi, au fost numeroase grupuri etnice, populaţii şi popoare, de origini şi cu organizări foarte diferite. În al doilea rând, nici Imperiul Roman nu a cucerit şi dominat în mod uniform toată această regiune de circa 400 000 de km pătraţi. Au fost zone doar influenţate de romani pe vremea Imperiului, care s-au romanizat ori chiar românizat ulterior, prin mişcări de populaţie, de la păstoritul pendulator până la roiri de sate. În al treilea rând, nici slavii migratori nu au fost la fel de numeroşi peste tot şi nu au exercitat o dominaţie egală în vasta arie menţionată. Astfel, la 602 d. Hr., slavii „dacici” – adică slavii din vechea Dacie – văzând slăbirea frontierei dunărene a Imperiului Roman (Bizantin), s-au revărsat la sud de fluviu până la Munţii Balcani, schimbând, în primul rând prin masa lor copleşitoare, structura etnică a zonei dintre Dunăre şi Balcani, de pe locul celor două Moesii şi ale Daciilor sud-dunărene. Până la anii 600, poporul român promitea să se formeze concomitent şi aproximativ uniform pe ambele maluri ale Dunării, deopotrivă în Moesia, Dacia Traiană şi Daciile sudice, dar după trecerea majorităţii slavilor în sud, centrul de greutate al formării (desăvârşirii) românilor s-a fixat la nord de fluviu. Fireşte, în tot acest lung interval dintre secolele I-II şi VIII-IX, au fost mişcări de populaţie şi de la est la vest şi de la nord la sud ori viceversa, deopotrivă ale traco-dacilor, ale romanicilor (latinofonilor), ale traco-daco-romanilor, ale slavilor. Adică, atunci când s-a retras stăpânirea romană de la nord de Dunăre, o parte dintre locuitori s-au mutat cu autorităţile la sud de fluviu, atunci când slavii au invadat sudul, o parte din romanici va fi trecut şi la nord etc. Cu alte cuvinte, mişcările de populaţie nu au avut niciodată un singur sens. Dar, până la urmă, în regiunea carpato-dunăreană s-a dovedit a fi cel mai bun teritoriu de finalizare şi de conservare a românilor ca popor. Trecerea goţilor, hunilor, gepizilor, avarilor, slavilor, proto-bulgarilor, pecenegilor etc. i-a făcut pe daco-romani, pe românii timpurii şi pe români să se adăpostească în păduri, în munţi şi depresiuni, unde migratorii nu călcau. Fireşte, unii de pe malul de nord vor fi trecut şi la sud de Dunăre, aşa cum unii din sud vor fi trecut fluviul spre nord, ca să-şi apere şi continue viaţa.

Viziunile extreme, care susţin că toţi românii s-au format numai la nord sau numai la sud de Dunăre, nu au nicio bază în realitate, fiind menite să justifice anumite „drepturi istorice”, pe care nu le mai ia nimeni în serios astăzi. Românii au dăinuit până azi deopotrivă la nord şi la sud de Dunăre, cu marea lor masă concentrată în nord, fiindcă cetatea transilvană carpatică, dealurile subcarpatice ale Munteniei, Olteniei, Banatului şi Moldovei au fost locul ideal de păstrare, conservare şi organizare a acestui popor.