CULTURA CINEMA

Ora elveţiană a cinematografului. SOLEURE – 2017

Ioan Lazăr

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 8 (564), 23 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-8-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/564_web.pdf

 

 

În toiul iernii, parcă prelungind gerul Bobotezei, pe malul râului Aar, în altminteri atât de specialul şi selectul peisaj elveţian al zăpezilor alpine, te poţi mira cum oamenii stau la coadă pentru un bilet la Landhaus, Reithalle, Konzert Saal, Kino Palace, Kino Canva, Kino Canva Blue, Kino im Uferbau. Sunt sălile de cinema al oraşului Solothurn (Soleure/Soletta) unde, între 19 şi 26 ianuarie 2017, s-a desfăşurat a 52-a ediţie a unui festival consacrat producţiilor din Țara Cantoanelor.

Merg aici de mai mulţi ani. Admiraţia mea sporeşte cu fiecare venire. Descopăr o mereu surprinzătoare, evident programatică, inventivitate managerială. Nu e de mirare când vorbim de rigoarea elveţiană, să o asociem, obligatoriu, cu respectul de sine. Fără a fi nevoie să luăm la bob mărunt scenariul organizatoric, e de remarcat cu câtă acribie se ocupă şi, de fapt, se achită de misiunea lor personalităţile implicate: de la fostul director al „Zilelor cinematografice”, Ivo Kummer, acum responsabilul federal al domeniului cinematografic, la neobosita şi mereu zâmbitoarea Seraina Rohrer, actuala „stăpână a inelelor” de la Soleure, la toţi membrii echipei, şi nu le putem uita pe Marianne Wirth, cu ochiul discret şi delicat asupra invitaţilor, şi nici pe colega noastră de la presă, Ursula Pfander. Sigur, Soleure nu este Cannes şi nici nu îşi propune. Nu este Berlin, care, calendaristic, îi urmează. Și nu este, cu atât mai puţin, însorita dar simandicoasa Veneţie. Nu. Este pur şi simplu un bilanţ al cinematografiei autohtone, derulat ca un examen cu premii şi premianţi, pentru toate genurile şi pentru toate compartimentele artei (industriei) cinematografice. Mă tem că este singular sub acest aspect, profilat pe o abordare naţională intrinsecă. E de luat seamă la acest tip de exerciţiu al autoevaluării. Organizat şi conceput ca o carte de citire la rece a unui fenomen cinematografic, Soleure se prezintă ca un… cifru la purtător.

 

Spuneţi-mi ce premiaţi, ca să vă spun cine sunteţi şi cum staţi

Nicio grijă. În cinematografia lor, chiar dacă ecoul exterior nu eclatează, elveţienii stau bine. An de an, biroul federal dă un raport. Nu este unul de mântuială. Nu se aruncă praf în ochi. Spiritele se încing. Gazetarii şi nemulţumiţii îşi scot colţii, dar cu respectul şi exerciţiul inteligenţei aplicate. Am văzut şi zâmbete de circumstanţă, de pildă, la reuniunea bilanţieră de la Haus der Kunst St. Josef, unde Oficiul Federal Cinematografic şi-a prezentat raportul anual. Ar mai fi de consemnat şi un alt aspect, legat de interferenţele şi de acroşările analizate, toate, cu minimă îngăduinţă. Identific o ambianţă de lucru. Ca notă fundamentală, aceasta devine definitorie.

În principal, „Zilele cinematografice de la Soleure” au obiective clare. Ca raport anual asupra unei cinematografii, ele oferă panorama producţiilor: documentare, ficţiuni, coproducţii minoritare, scurtmetraje, videoclipuri. Li se adaugă secţiuni de lucru şi manifestări formative. În cadrul ultimelor, sunt de menţionat programele consacrate copiilor şi tinerilor. Mai sunt omagiile, expoziţiile adiacente, conferinţele şi dezbaterile pe teme de istorie a cinematografiei elveţiene. Într-un cuvânt, repet, nu există colţişor al domeniului pe care festivalul (îi spun aşa deşi nu prea are aerul unui spectacol de artificii) să nu-l fi avut în vedere.

Ca oriunde în lume, premiile sunt şi aici foarte aşteptate. Galele sunt etapizate cu atenţie, şi cu inspiraţie, fireşte. Aproape că nu e zi să nu se deruleze un eveniment. El poate veni din toate părţile. Până şi criticii au momentul lor de evidenţiere. Sunt, de pildă, Premiile „Pathé”, acordate pentru cel mai bun text din presa scrisă (10.000 de franci elveţieni), dar şi pentru materialele online. Evident, se au în vedere filmele elveţiene, indiferent de gen. Miza principală se bifurcă şi ea. Localitatea are pagina ei de palmares, foarte aşteptată: Premiul Soleure-ului (60.000 de franci) şi, nu putea lipsi, Premiul publicului (20.000 de franci), care este, de fapt, tot o recompensă a cinefililor de pe malul râului Aar. Cei trei membri ai juriului au decis să ofere Premiul oraşului unui lungmetraj artistic, fiind prima oară când acesta nu evidenţiază valoarea de excepţie a unui documentar, gen în care cinematografia elveţiană excelează. Autoarea, Petra Volpe, îşi plaseză acţiunea în 1971, hotărâtă să relateze în manieră comică un capitol dramatic, legat de introducerea dreptului de vot al femeilor. Bazat pe realitate, ficţionalizând în spiritul acesteia, filmul – intitulat, „Die gottliche Ordnung” – va ieşi în reţeaua germană a cinematografelor din Elveţia, în mod simbolic, desigur, pe 9 martie 2017. Luăm notă de portretul unei localnice, Nora, apreciată de omenii aşezării, care, de la un moment dat, cam agită spiritele. Într-un sat acaparat de rutină, ea reuşeşte să mobilizează energiile feministe şi să dea o lecţie bărbaţilor. Preferatul publicului a fost anul acesta „Docteur Jack”, un documentar regizat de Benoit Lange şi Pierre-Antoine Hiro. Personajul titular, Jack Preger, pleacă din Manchester la Calcutta. La 40 de ani, agricultor, iniţial, el devine medic la Benghali, metropolă de care se ataşează, salvând vieţi. Îl întâlnim peste tot, în spitale, pe străzi, în locaţii minate de tot felul de pericole. În spaţiul indian, la cei 84 de ani de acum, doctorul se simte ca întotdeauna, apropiat suferinzilor. O privire caldă pentru devotamentul unui medic. E de remarcat cum elveţienii nu se sfiesc să-şi omagieze contemporanii ori să evoce trecutul, în aspectele lui meritorii. Și aici sunt, iarăşi, multe de notat. Linia documentaristă a cinematografiei helvete nu este, deloc întâmplător, una foarte apreciată în toată lumea. Ei pornesc de la oameni, dar şi de la lucruri, de la realizări de excepţie – cum pe la noi s-a cam uitat sau, mai rău, pentru unii pare de proastă inspiraţie – evocarea unor episoade de construcţie altminteri incontestabil impresionantă. Mă voi referi, de aceea, la un alt documentar – şi sunt multe, multe, care merită a fi comentate –, privitor la realizarea tunelului Gothard.

 

Premii pentru filmele de televiziune

La Soleure am foiletat o veritabilă filmografie a subiectului. Dar întâi să menţionez ce poate însemna Gothard. În primăvara anului 1873, din toate colţurile Europei au venit în mica localitate Goschenen, în cantonul Uri, oameni dornici să muncească la realizarea tunelului de bază Saint-Gothard, având să fie urmat de un altul, rutier. Filmul evocă destinul a trei tineri. Este o poveste despre migraţie, dar şi despre muncitori şi mica burghezie, despre formele capitalismului în tinerele naţiuni europene. Interpretul unuia din cele două roluri masculine principale, actorul Pasquale Aleardi a fost răsplătit cu premiul de interpretare. Pentru personajul din „Luminile speranţei”, Noemie Schmidt a fost recompensată cu Premiul de interpretare feminină. O reconstituire dramatică a evenimentelor din maternităţile din sudul Franţei, la 1942, când un grup de femei îşi periclitează existenţa pentru a salva vieţile bebeluşilor. Un destin tragic conturează şi personajul feminin, secundar de astă dată, din „Lotto”. Actriţa Liliane Amuat a jucat personajul unei handicapate, mereu în cărucior, venind de la New York să asiste la ultimele clipe de viaţă ale tatălui ei. Împreună cu fratele acesteia, Philipp, redactor la un ziar regional, au de rezolvat o situaţie imprevizibilă: să comunice tatălui lor vestea cea mare, anume că ar fi câştigat la loto cinci milioane de franci. De aici o întreagă tevatură, până ce se pune problema devoalării adevărului. O comedie cu un subiect „negru”, care pune în evidenţă solidaritatea umană şi înţelegerea în faţa morţii. O specialitate helvetă şi acest gen de comedii pe tema finitudinii. A se remarca, de asemenea, ingeniozitatea atât de inspirată a portretizării femeilor, lucru evident atât în documentare, care ar merita mai mult spaţiu de comentare, cât şi în lungmetrajele artistice, precum şi în seriile televizuale.

 

Maeştrii sunetului şi ai privirii

În fiecare an este invitat aici un veritabil maestru al unuia din domeniile esenţiale: regie, dramaturgie, imagine, sunet, montaj.. Sunt preferaţi, pare-se, cineaştii originari din Elveţia. În 2017, de pildă, genevezul François Mussy, autor al unei impunătoare filmografii, în calitate de sound designer al unui lung şir de mari cineaşti – de la Manoel de Oliveira, la Alain Tanner, Claude Goretta, Lea Pool, Olivier Assayas şi Cristi Puiu („Aurora”), fără a uita colaborările cu Jean-Luc Godard –, a ţinut o lecţie. A făcut-o cu umor şi distincţie, răspunzând la tot felul de întrebări legate de profesia sa, de aspectele inovative, fără a ocoli dificila problemă a clişeelor sonore (zgomotele trenului ce par a fi aceleaşi în toate filmele). Deosebit de instructiv mi s-a părut şi grupajul filmelor de călătorie, făcând parte din vechea istorie a cinematografului elveţian. O expediţie de la 1930 în Himalaya, o vară în India britanică de la 1939, o descoperire a Africii, în „Safari” (1939), o incursiune în lumea „Nomazilor soarelui” (1953), cu un puternic accent etnografic, vin să confere acestor filme şi alte valori decât cele aparent turistice. Descoperim nu numai începuturile unei cinematografii, ci şi peisajele umanităţii de altădată.

 

Români la Soleure

Cu ani în urmă veneau aici mulţi gazetari de pe la noi. Numărul lor s-a cam împuţinat. Și cineaştii au fost bine primiţi: de la Cristi Puiu („Aurora”), la Radu Gabrea, Ruxandra Zenide (al cărei „Miracol de la Tekir” a avut aici premiera anul trecut) şi Alexandru Iordăchescu („Copilăria lui Icar”). Cineaştii români nu au participat doar ca autori de filme. Uneori li s-au consacrat documentare, precum naistului Gheorghe Zamfir, sau li s-a făcut onoarea de a fi invitaţi în jurii, cazul lui Călin Netzer, în 2016.

În orice caz, cinematografia noastră se bucură aici de respect. Fiind însă vorba de o manifestare axată pe producţiile elveţiene (de limbă germană, franceză sau italiană), „Zilele de la Soleure” se orientează în mod firesc spre producţia autohtonă. La fiecare privire transfrontalieră, la fiecare panoramă europeană, regăsim pe afiş şi creaţii ale cinematografului românesc, a cărui valoare, cum menţionam, este unanim apreciată.