CULTURA LITERARĂ

Rubrica ÎNTÂMPINĂRI

Texte alimentare, capodopere literare

Cosmin Borza

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 8 (564), 23 februarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-8-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/564_web.pdf

Virgil Tănase, „Cehov”, Editura Tracus Arte, București, 2016

De ani buni – în special în spațiul cultural francez, unde genul biografic cunoaște, de altfel, și cea mai consistentă reprezentare – așa-numitul „nou biografism” este teoretizat insistent. O substanțială dare de seamă despre acest fenomen critic tot mai prezent și în România poate fi urmărită în amplul dosar coordonat de Antonio Patraș și de Adrian Tudurachi pentru revista „Dacoromania litteraria” (nr. 1/2014). Vechilor studii biografice li se impută, printre altele, caracterul esențialist, pozitivist, totalizator și finalist, fiindcă ar acorda semnificație „excesivă” unor date existențiale menite să devină filtre privilegiate de interpretare fie a operei artistice particulare, fie a întregii epocii socio-politice. Se impune, deci, o distincție clară între biografiile „academice” (înnoitoare, de vreme ce profită de concepte și grile analitice de ultimă oră) și cele „populare”, „neștiințifice”, căci tradiționale metodologic, care valorifică din plin modelele creatoare romanești, fiind, așadar, aderente mai degrabă publicului larg decât specialiștilor.

Cel puțin din punct de vedere formal, în cea de-a doua categorie s-ar înscrie cartea pe care Virgil Tănase i-o dedică lui Cehov, apărută inițial în 2008, la Gallimard, și rescrisă pentru versiunea în limba română din 2016. În „Cuvântul-înainte”, volumul este numit „roman adevărat” ce înfățișează „felul în care o viață de om devine destin”, iar biografia se definește drept „exercițiul dificil care constă în a citi o viață pentru a-i găsi năzuința pe care nici măcar cel ce o trăiește nu o știe decât rar”. Nu întâmplător, „destinul” și „năzuința” marelui prozator și dramaturg rus sunt urmărite cronologic, pornind din Taganrogul natal, trecând prin Moscova adoptivă, prin Petersburgul consacrării ca scriitor, prin insula Sahalin, spațiu al izolării și al revelațiilor existențiale traumatizante, până în clinica din stațiunea Badenweiler, locul unde, în 1904, survine moartea.

Și totuși, nici inerțiile, nici idiosincraziile „vechiului” biografism nu sunt de găsit în „Cehov” al lui Virgil Tănase. Absența unui instrumentar analitic inovator este suplinită cu vădit succes de formula narativă inspirat aleasă și, mai ales, ireproșabil pusă la lucru: tocmai cehovianismul. Cehov din biografia scrisă de Virgil Tănase e un personaj cehovian, trăind o viață cehoviană, relatată într-un stil cehovian. Oricât de tautologice ar părea aceste sintagme, ele descriu întocmai extraordinarul efort de orfevrier al scriitorului de origine română. Fiecare etapă a vieții lui Cehov este punctată cu date, informații, întâmplări, confesiuni doar aparent colaterale, care au rolul de a relativiza, contrapuncta sau submina – adeseori prin apelul la înscenări de o ironie empatică – mai noile sau mai vechile ipostaze canonice ale scriitorului. Deloc emfatic și, cu atât mai puțin, polemic (la adresa biografilor anteriori), invitând la reflecție, iar nu la revizuiri tranșante, monograful îl ferește pe autorul „Pescărușului” atât de asocierile patetic-mitizante, cât și de cele teribilist-demistificatoare. Cehov rescris de Virgil Tănase nu e nici „sfântul” Anton, „mujicul” doctor fără arginți martirizat prin sacrificiile pe care le face pentru supraviețuirea membrilor propriei familii și a altor oropsiți ai sorții, nici pasionalul priapic camuflat în straie de pustnic sau „apoliticul” care cauționează despotismul țarist din calcul pragmatic (cum îl denunță câteva reconsiderări recente). În „Cehov”, protagonistul lipsit de orice însemne ale exemplarității se metamorfozează subit și, câteodată, spectaculos: adună în nenumăratele sale locuințe închiriate din Moscova, în casele din Melihovo ori din Crimeea părinți, frați, surori, verișori, chiar necunoscuți atrași de reputația sa etc., apoi evadează – surmenat – în locuri exotice, unde își risipește bruma de agoniseală; îngrijește gratis mii de bolnavi, finanțează școli și biserici, primind răsplata în icoane, însă trăiește mai mereu într-o sărăcie deplină; scrie scrisori înfocate de amor, dar bifează în toate orașele prin care trece și o vizită la bordel, încredințat că relațiile erotice se reduc la „secreții și reacții chimice”; curtează și este curtat de zeci de soții potențiale, totuși se căsătorește, doar în faza terminală a tuberculozei, cu actrița Olga Knipper, care, fiind mai mult plecată în turnee, îi garantează comoditatea unei căsnicii fără complicații casnice.

Rezultă un Cehov nu neapărat contradictoriu, cât plurivoc, a cărui devenire polifonică se dovedește imposibil de orientat teleologic. Așa se justifică inclusiv numeroasele deschideri teoretice ale majorității momentelor și schițelor prin care Virgil Tănase îl recompune cehovian pe Cehov. De neratat sunt notele subtile de geografie literară despre Moscova „provincială”, „asiatică”, și Petersburgul „imperial”, „occidental”, sugestiile de estetică a receptării, de sociologie a culturii ori vizând nașterea regiei de teatru (prin Stanislavski, constrâns să pună în scenă piese cehoviene pe care nu le place și nu le înțelege), dar, mai ales, captivanta problematizare a auctorialității, laitmotivul mai tuturor capitolelor din volum.

Convins că nu poate concura cu inteligența și talentul fraților mai mari, Alexandr, respectiv Nicolai, Anton nu aspiră la vreo carieră artistică sau științifică, mulțumindu-se să se considere un „practician” capabil să asigure condiții minimale de trai apropiaților. Această concepție îi va caracteriza și raportarea la creația literară: „Cehov, ai cărui bunici erau iobagi, practică literatura așa cum cei din lumea lui ară pământul, așa cum consulți un bolnav ca să vezi de ce suferă și să-i prescrii o doctorie care să-i stingă durerea. Doctorul nu se bate cu eternitatea, cu istoria”. Sărăcia, nu „chemarea”, îl motivează să colaboreze la diverse reviste cu „bazaconii” pe care le semnează sub pseudonim („Cehonte”, „Ulise”, „Fratele fratelui meu” ș.a.), ale căror valoare este estimată în funcție de cele cinci sau opt copeici primite pentru fiecare „linie”. În orizontul său de așteptare nu intră vreodată gustul criticilor, este doar arareori preocupat de cel al publicului larg, în schimb, se arată foarte interesat de judecățile cenzorilor care i-ar putea amputa sursa de finanțare. De tăierea unor cuvinte sau fraze nici nu se sinchisește. Iar în momentul în care află că, în Petersburg, textele sale „alimentare” (cum le numește Virgil Tănase) sunt tot mai prețuite, Cehov intră în criză „creatoare”, inhibat că – în comparație cu Dostoievski sau Tolstoi – rămâne un „autor minor”. Respectiva autoevaluare nu se va schimba nici după ce devine limpede că piesele sale de teatru revoluționează genul dramatic, tot așa cum prozele scurte reformaseră prejudecățile despre epic.

O dublă revoluție literară pe care studiile critice viitoare o pot scruta autentic doar ținând seama de finele resorturi intime ale scriitorului rus puse în act de Virgil Tănase în „Cehov”.