CULTURA SPORTULUI

Rubrica IN CORPORE SANO

Emoţie, pasiune, suflet

Mădălina Firănescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 9 (565), 2 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-9-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura565web.pdf

 

Poate ardoarea unui antrenor să poarte sportivii spre victorie? Fotbaliştii lui Marius Şumudică, nonconformistul tehnician al Astrei Giurgiu, ar spune că da, după ce, la meciul cu Genk din prima manșă a 16-imilor Europa League, au fost conduşi de două ori şi au revenit cu un curaj nespecific românilor degrabă-resemnaţi, reuşind să încheie partida la egalitate cu belgienii: 2-2.

Metoda cu care Şumudică i-a motivat n-are legătură cu îndemnurile războinice de tipul „Pe ei, fraţilor!”, încă uzitate în sportul pe care jurnalistul Alexander von Schönburg îl descria – în „Arta conversaţiei sau eleganţa ignoranţei” – ca un substitut al conflictelor armate între două tabere, un fel de ritual de penetrare forţată (golul), menit să umilească adversarii. Antrenorul giurgiuvenilor a ales să stimuleze emoţiile şi nu descărcarea de adrenalină: le-a pus jucătorilor în vestiar un filmuleț cu cele mai importante momente ale Astrei din acest sezon de Europa League – depăşirea unor echipe mult mai bine cotate, ca Viktoria Plzen, Austria Viena şi West Ham, plus egalul cu AS Roma. „Sunt lucruri peste care nu poți să treci cu ușurință sau fără lacrimi. Sper ca după meciul cu Genk să apară starea asta emoțională care să-ți provoace fluturi în stomac și să-ți dea lacrimile pe obraz”, a declarat Șumudică.

La coarda sensibilă a apelat, în perioada cât a pregătit formaţia din Şos. Ştefan cel Mare, şi Ioan Andone, care a ştiut să-şi apropie şi să-şi încurajeze permanent fotbaliştii, lăsându-i cu ochii inundaţi, la momentul plecării sale forţate. „Dacă jucătorii ar fi suferit (pe teren, n.m.) la fel de mult ca la despărțire, probabil că nu s-ar fi ajuns ca nea Ando să plece”, a comentat fostul atacant al lui Dinamo, Ionel Dănciulescu, explicând că proaspătul instalat pe banca tehnică, Cosmin Contra, e un alt tip de antrenor: „În fața lui poți să greșești o singură dată, a doua oară ești out, indiferent de nume. El este șeful!”. Lipsit de fineţuri psihologice şi inflexibil când vine vorba de reguli e şi colegul de la FCSB, Laurenţiu Reghecampf, care – după partida Steaua-Osmanlispor 2-1 – mărturisea că elevilor săi trebuie să le arate nuiaua ca să facă un meci bun.

Genul dur, care-şi mână sportivii prin şfichiuire – când nu se ajunge direct la bruftuluieli, este des întâlnit în sălile şi arenele din România. Nu sunt mulţi antrenorii capabili să-şi mobilizeze elevii cu vorba bună şi cu umor, ajutându-i să-şi depăşească temerile şi blocajele inclusiv prin dezvăluirea propriilor emoţii, slăbiciuni şi greşeli. A-ţi asuma integral responsabilitatea unui eventual eşec, ca să-ţi despovărezi sportivul de spaime, a i te înfăţişa ca fiinţă cu vulnerabilităţi şi nicidecum ca instanţă inexorabilă, iată veritabile dovezi de curaj, la care cei mai mulţi îndrumători nu se încumetă. Din fericire, metodele moderne de coaching pătrund treptat şi la noi, iar tehnicienii fie învaţă să le aplice, fie cooptează în staff un psiholog, care să lucreze cu mintea şi sufletul atletului.

Străinii par mai deschişi comunicării emoţionale şi asta se vede deja la echipele naţionale de handbal ale României, preluate de antrenori spanioli. Pasionaţi până la obsesie de ceea ce fac, ibericii Xavier Pascual şi Martin Ambros au obţinut în scurt timp rezultate încurajatoare, după ce şi-au contaminat jucătorii şi jucătoarele cu încredere şi bucurie. „Sunt foarte entuziasmat, nu pot să dorm nopţile de emoţii”, povestea Martin Ambros înaintea turneului CE din Suedia, ferm convins că tocmai această stare de nelinişte trepidantă te face să ajungi acolo unde talentul singur nu te poate duce: „Echipa care pune mai mult suflet, mai multă inimă, individual și colectiv, va câștiga întotdeauna”. La rândul său, compatriotul Xavi Pascual nu s-a sfiit, după victoria de la debutul românesc, în faţa Belarusului, să dezvăluie că n-a fost niciodată aşa de emoţionat pe banca tehnică a unei echipe, deşi are în spate 8 ani la cârma puternicei FC Barcelona, cu care a cucerit de două ori Liga Campionilor! Impresionat de felul în care handbaliştii tricolori au răspuns indicaţiilor sale, selecţionerul care vrea să ne califice şi la EURO 2018, dar şi la JO 2020 a făcut o nebunească declaraţie de angajament: „Dacă jucătorii sunt alături de mine, eu sunt dispus să omor pentru ei!”.

Sună, poate, exaltat, dar Xavier Pascual nu e primul care tratează sportul ca pe o chestiune de viaţă şi de moarte. Fostul lider mondial în tenis, germanul Boris Becker, vorbea cu aceeaşi înflăcărare despre colaborarea sa cu sârbul Novak Djokovic (nr. 2 ATP), pe care l-a pregătit în ultimii trei ani şi l-a ajutat să câştige şase dintre cele 12 titluri de Grand Slam din palmares. „Dacă viaţa mea ar depinde de un tip care ar trebui să joace pentru mine, atunci cu siguranţă acela ar fi Djokovic. Atât de multă încredere am în el”, spunea „Bum-Bum” Becker. Până la urmă, relaţia învăţător-ucenic, chiar şi în sport, înseamnă mai mult decât transmiterea de informaţii şi îndrumarea unui talent. Antrenorul nu este doar un şlefuitor de nestemate, ci şi cel care însufleţeşte giuvaerul, cu flama din interiorul său. Este cumva transferul pomenit în „Portretul lui Dorian Gray”: „A influenţa pe cineva înseamnă să-i oferi propriul suflet. Cel influenţat nu mai gândeşte cu propriile gânduri şi nu mai arde cu propriile-i pasiuni […] El devine ecoul muzicii altcuiva”.