CULTURA LITEARARĂ

Când ficțiunea infiltrează teoria

Andreea Mironescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 9 (565), 2 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-9-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura565web.pdf

 

Adrian Tudurachi, Fabrica de geniu. Naşterea unei mitologii a productivităţii literare în cultura română (1825-1875), Editura Institutul European, Iaşi, 2016

 

O bună metaforă critică pentru metoda lui Adrian Tudurachi din „Fabrica de geniu” poate fi „operaționalizarea”: așa cum o definește Franco Moretti într-un text publicat în „Pamphlets of the Stanford Literary Lab” (2013), ea implică un mod diferit de a folosi conceptele teoretice, prin transformarea lor în serii de operații. O metaforă critică, spuneam, și nu metoda în sine; căci dacă Moretti folosește operaționalizarea pentru a verifica, bunăoară, noțiunea hegeliană de conflict tragic prin analize cantitative, cercetătorul clujean operaționalizează un concept universal în Europa secolului al XIX-lea – geniul – urmărind geneza lui într-un spațiu în care scriitorii, textele sau ideile literare sunt aproape absente. Între 1825 și 1875, intervalul temporal pe care îl acoperă volumul, în cultura română proliferează, observă Tudurachi, o mitologie a geniului („geniul limbii, geniul poporului, geniul României, geniul lui Alecsandri, geniul țăranului, geniul lui Țichindeal”) care, ca orice mitologie, nu are o acoperire în ordinea realității, dar forjează tipare culturale ce stimulează producția literară. De la Mumuleanu, care introduce termenul în limba română, până la Iosif Vulcan, care descoperă printre primii geniul eminescian, trecând prin Heliade Rădulescu, Bolliac, Alecsandri, Aron Pumnul și alții, propagarea lexemului nu angajează aproape niciodată o intenționalitate prototeoretică, rămânând în sfera automatismului de limbaj, a clișeului. Chiar Adrian Tudurachi observă paradoxul care stă la baza efervescenței ideii de geniu la începuturile culturii române: „Acesta e lucrul greu de acceptat ca premisă a unei interpretări istorice: că o noțiune descifrată rudimentar, fără repere culturale viabile, de niște oameni cu o educație literară sumară a funcționat ca o mașină de creație a unei noi literaturi”.

Aici intră în joc operaționalizarea, căci Tudurachi descoperă în „abuzul de geniu” din prima jumătate a secolului al XIX-lea românesc un resort al productivității literare, urmărită pe parcursul cărții la două niveluri distincte.

Întâi, la nivelul micro, al formelor textuale: Mumuleanu inventează în „Caracteruri” o „mașină de înregistrat” și produce literatură din vorbirea normală; folosind antonomaza, Heliade pune în mișcare un „motor” prin care personalitățile și formele creatoare pot fi „multiplicate”; „șirul de mărgărite” este un „dispozitiv compozițional liber”, care „funcționează ca o mașină de produs forme”; „Lepturariul” lui Pumnul nu e o antologie de vieți scriitoricești, ci o „fabrică de biografii” standardizate; și așa mai departe. E limpede că rezultatele unei astfel de productivități nu pot fi măsurate în termeni cantitativi, în special din cauza penuriei de texte pentru perioada avută în vedere. Oricum, pe alocuri, metaforele producției lasă impresia de fabricate, datorată lipsei lor de aderență la textele analizate sau la limbajul unui spațiu-timp în care imaginarul industrial era prea firav, dacă nu inexistent.

Al doilea nivel al productivității urmărit de Adrian Tudurachi este cel sistemic: pornind de la premisa că o literatură emergentă (Pascale Casanova), in statu nascendi, nu are la dispoziție pentru a se dezvolta decât resursele naturale ale spațiului și infuzia de capital străin, cercetătorul clujean își îndreaptă atenția asupra „realităților de limbă sau de societate, de biologie sau de teritoriu în stare să producă literatură”. Circumscrierea celor trei regimuri ale geniului îmbină astfel analiza circulației și adaptării ideilor occidentale cu o hermeneutică a resurselor naturale exploatate în procesul de creare a autorului și a literaturii naționale. Regimul sacralizării scriitorului prin evidențierea exemplarității biografice (chiar în absența operei), la un Heliade Rădulescu sau în „Panteonul român” al lui Vulcan, ar avea ca bază teoretică vulgata saint-simoniană, iar ca resursă demografia, cantitatea populației românești și potențialul ei de „genii”. Regimul monumentalizării, ilustrat de activitatea scriitorilor care pleacă în exil după 1848, ar fi influențat de ideile despre vestigii și patrimoniu, având ca resursă teritoriul, cu relicvele sale istorice, dar și cu producția folclorică, valorizată deopotrivă de Alecsandri în Moldova și de Jules Michelet la Paris. În sfârșit, regimul singularizării, inspirat de tezele de proveniență germană despre „misiunea națională”, nu mai implică o resursă colectivă („munca” ar fi fost aici o opțiune posibilă), ci o dorință individuală, exprimată în termenii epocii prin zelul sau râvna pentru literatură. Formalizarea celor trei vârste culturale ale conceptului nu funcționează însă până la capăt, căci scurtcircuitarea regimului colectiv al genialității nu se produce în cea de-a treia etapă, care nu pune capăt inflației de genii. Că singularizarea vine abia odată cu fabricarea mitului eminescian al poetului unic, așa cum subliniază chiar autorul, e un amănunt care poate face riscantă decizia sa de a amâna cazul Eminescu pentru o discuție ulterioară.

Dincolo de amplul efort de documentare, care vizează atât surse primare greu truvabile, cât și teorii dintre cele mai noi, întreprinderea lui Adrian Tudurachi impresionează prin aceea că pune la lucru o ecologie literară de inspirație franceză (în special Schaeffer și Nathalie Heinich) pentru a-și alcătui un instrumentar operațional din concepte și idei care țin de paradigme diferite (Spivak e citată în legătură cu Heliade, Benjamin în conexiune cu Bolliac și exemplele pot continua, căci Tudurachi mizează conștient pe efectul de coincidență a opozițiilor). „Fabrica de geniu” deschide și speculează creator o sumedenie de paranteze interpretative, care fac ca excelenta analiză a raporturilor dintre culturile emergente ale secolului al XIX-lea cu centrul și capitalul literar francez (via Casanova) sau explicația „poftei” pentru literatură a cărturarilor români prin semantismul slavonismului „râvnă” și teoriile dorinței triunghiulare să își vadă amenințat locul central în demonstrație. Dar există și un revers al acestei procedări: ea nu creează numai un efect de erudiție, ci și un efect de risipă. E vorba, mai exact, de un exces de argumentare și de teoretizare a unor idei care, la origine, în prefețele, notele, scrisorile sau chiar operele cărturarilor români din prima jumătate a secolului XIX nu au întotdeauna o intenționalitate teoretică sau o forță vizionară. Discutând concepția lui Heliade despre multitudine sau ideea de tranzitoriu la Bolliac, Tudurachi recurge nu doar la ingenioase grile de lectură contemporane, ci și la strategiile ficționalizării, cu ajutorul cărora recompune o conștiință radical problematizantă acolo unde, cel mai adesea, ea nu a existat. „Imixtiunea ficțiunii în viața teoriei” e, de altfel, valorizată într-un eseu mai vechi al autorului despre Judith Schlanger, publicat în 2013 în revista „Convorbiri literare”. De aici impresia ambiguă, de viață și de artefact deopotrivă, a fizionomiilor intelectuale din „Fabrica de geniu”.