Sari la conținut

Castrare şi autocastrare în psihanaliză, de Valentin Protopopescu

CULTURA PSI

Rubrica PRIN OGLINDĂ

Castrare şi autocastrare în psihanaliză

Valentin Protopopescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 9 (565), 2 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-9-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura565web.pdf

 

Sigmund Freud a fost un geniu nu doar pentru că a dat deplin drept de cetate unui concept, cel de inconştient individual, până la el folosit aproape exclusiv metaforic sau metafizic, fără conţinut empiric determinat, dar, în plus şi poate şi mai relevant, a omologat un discurs articulat despre acesta, elaborând practic de la zero un cod terminologic de o complexitate fabuloasă. Freud a inventat un nou limbaj apt să descrie şi să definească mecanismele şi principiile de funcţionare ale psihicului abisal.

Este neîndoielnic faptul că noţiunea de castrare face parte din acest limbaj forjat cu inspiraţie şi multă rigoare de savantul vienez. De fapt, conceptul integral este cel de complex al castrării, părintele psihanalizei dorind astfel să sublinieze substratul clinic şi simbolic al termenului de castrare, cu totul diferit de relevanţa sadică a actului mecanic de extirpare a organului masculin responsabil de perpetuarea speciei. În context, interesant ar fi de urmărit şi traseul semantic şi istoric al termenului de autocastrare. Noţiunea de autocastrare provine din alăturarea termenului elin autos (sine-însuşi) şi a celui latin castratio (a castra, adică a văduvi un mamifer mascul de organele şi glandele sale genitale). Fireşte, autocastrarea nu poate fi înţeleasă în afara conceptului psihanalitic al complexului de castrare.

Aşa cum induceam anterior, castrarea la care fac referire teoriile psihanalitice este un fenomen psihic şi nu unul biologic-corporal. În această accepţiune, Sigmund Freud este cel care foloseşte sintagma „castrare psihică” într-o scrisoare din anul 1900 către Wilhelm Fliess, iar în 1923, în studiul „Organizarea genitală infantilă”, defineşte complexul castrării drept sentimentul inconştient de ameninţare trăit de copilul mic atunci când sesizează deosebirea anatomic-genitală dintre sexe. Acest complex este resimţit deopotrivă de ambele sexe, fapt care la nivelul conştiinţei comune reprezintă un scandal, iar în plan semantic o aberaţie logică. Clinica psihanalitică a demonstrat însă că nu este nevoie de existenţa aparatului genital masculin (în speţă a testiculelor) pentru ca sentimentul corespunzător acestui complex să funcţioneze şi să fie trăit la aceeaşi intensitate angoasantă inclusiv de către fete.

Ca şi complexul Oedip, complexul castrării are legătură cu stadiile dezvoltării psihosexuale şi beneficiază de un caracter universal. Complexul castrării funcţionează în doi timpi: primul, o dată cu descoperirea diferenţei anatomice între sexe, al doilea, cu prilejul actului masturbator, ca efect retroactiv al vinovăţiei inconştiente (la băiat, agentul ameninţării cu puniţia castrării este tatăl, iar la fată – mama, „răspunzătoare” pentru privarea de penis). În schimb, complexul castrării are o consecinţă răsturnată în ceea ce priveşte relaţionarea oedipiană: la băiat, el coincide cu ieşirea din Oedip şi cu constituirea supraeului (prin identificarea cu tatăl), iar la fată, el mediază pătrunderea în Oedip (prin respingerea obiectului matern, asumarea dorinţei de penis şi propensiunea spre heterosexualitate).

Poziţia lacaniană diferă de cea a lui Freud referitor la complexul castrării. Lacan, proiectând castrarea pe fundalul unei teorii a semnificantului, distinge între castrare, frustrare şi privaţiune, în funcţie de instanţele topicii sale (real, imaginar şi simbolic). Potrivit acestei psihanalist, Oedipul celor două sexe este identic, căci şi fata, şi băiatul fantasmează să devină falusul matern, poziţie din care sunt subminaţi de tatăl simbolic şi ulterior detronaţi de tatăl real.

Autocastrarea, până să fie asimilată unui complex psihic, este actul fizic de mutilare practicat de un subiect asupra propriilor organe genitale. După William C. Myers şi Martin Nguyen, autocastrarea, înţeleasă ca mutilare genitală, este semnul unui debut de schizofrenie, semnificând în plan mental un slab sentiment al identităţii proprii şi un eu aflat pe pragul destructurării. În plan psihanalitic, complexul autocastrării reprezintă sentimentul inconştient al autodevalorizării personale, identificat ca un mecanism defensiv prin care subiectul se apără împotriva castrării fantasmatice suferite în prima copilărie. Mecanismele de apărare sunt mijloace prin intermediul cărora eul încearcă să funcţioneze homeostatic, micşorând tensiunea unor conflicte intrapsihice altfel insuportabile. Deşi sunt structuri ale eului, mecanismele de apărare au un caracter inconştient.

Anna Freud este cea dintâi care sistematizează aceste formaţiuni psihice în lucrarea „Eul şi mecanismele de apărare” (1937). Ulterior, Melanie Klein va aprofunda studiul acestora în clinica psihozelor, mai cu seamă în planul agresivităţii. Printre aceste mecanisme defensive se numără şi identificarea cu agresorul (preluarea şi imitarea inconştientă a comportamentului subiectului agresiv în scopul prezervării propriei securităţi), similară până la un punct complexului de autocastrare. Spre deosebire însă de mecanismul defensiv menţionat, în care agresiunea este preluată şi orientată împotriva altora, complexul autocastrării îl obligă pe subiect să întoarcă agresivitatea împotriva lui însuşi.

De exemplu, autoironia poate fi o formă de manifestare a complexului autocastrării, potrivit logicii următoare: „decât să râdă ceilalţi de mine, mai bine o fac eu primul”. Astfel, la nivel inconştient, subiectul, aflat sub imperiul acestui complex, imită presupusa atitudine castratoare a agentului arhaic pentru ca acesta să renunţe la gestul ameninţător („mă pedepsesc eu, nu-l mai aştept pe el”). Evident, miza este una oedipiană, vizând interdicţia incestului.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.