CULTURA LITERARĂ

Rubrica PERSPECTIVE

Cupluri tinere

Ştefan Baghiu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 9 (565), 2 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-9-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura565web.pdf

 

 

Matei Hutopila, Tişiţa, Editura Charmides, Bistriţa, 2016

Claudiu Turcuş vedea în volumul de debut al lui Matei Hutopila una dintre piesele principale ale unui soi de complot de subminare „din interior” a minimalismului poetic din anii 2000. Căci, spunea criticul, declinul unei formule poate veni „fie prin inflaţie de popularitate (mecanismul creator, epuizat de harnici condeieri, devenind manieră), fie printr-o disidenţă subtilă (respectiva platformă estetică fiind chestionată din interior)”.

Aş zice însă că această „disidenţă subtilă” s-a concretizat cu adevărat abia mai târziu, prin alte formule decât biografismul şi ruralismul hardcore pe care le propunea Matei Hutopila în volumul de debut, „copci”. Ele, deşi au născut în discuţiile critice recente un termen contrastant cu realitatea poetică postumană („noul ruralism”, care i-ar prinde sub umbrelă pe Ion Buzu, Anatol Grosu, Andrei Doboş etc.), rămâneau totuşi tributare experimentelor promoţiilor anterioare. De la imaginarul exuberant al lui Liviu Ioan Stoiciu, care punea, alegoric, un urs în „lanul cu rapiţă”, până la cel din volumul „nemuritor în păpuşoi” al lui Mihail Vakulovski, au existat mereu autori care să exploateze tematic ruralul infiltrat de elemente urbane.

 

De la noul ruralism la intimitate

Aş zice că subminarea „din interior” a minimalismului biografic s-a produs doar atunci când „noul ruralism” introducea un soi de notă elegiacă, un fel de a privi la ratările industrializărilor satului ca la resorturi ale unei noi sensibilităţi, nu ca pe medii generatoare de vecinătăţi stridente. Sau, de ce nu, se poate spune că există o dimensiune a „noului ruralism” care a început cu volumul „copci” al lui Matei Hutopila şi una inaugurată de „Inevitabil”, volumul lui Andrei Doboş. Primul era nervos, sătul de lumea satului plin de discoteci, al doilea frostian, elogiind plimbări lungi şi note contemplative. Primul părea propus de un Ioan Es. Pop care a descoperit Rammstein, al doilea de un nerd informatician, cablat la ecrane secrete şi la virtual, care se miră de orice textură şi sinestezie organice. Ceea ce încearcă să facă Matei Hutopila în ultimul volum, apărut la Charmides în 2016, „Tişiţa”, este să explice din a doua poziţie de ce a eşuat perspectiva hardcore. Sau, de fapt, să păstreze elegiacul celei de-a doua tranşe de poeţi ai „noului ruralism” şi să îl despartă de contextul rural.

Căci e vădit nostalgic şi elegiac, iar orice notă care aminteşte de volumul său de debut e aici rotunjită metaforic: „carpeta de perete închide un colţ cât o lume/ în ochii mijiţi a somn, ţesătura se amestecă cu visul/ ciuta paşte, cerbul ţanţoş mă priveşte drept în ochi/ soba dogoreşte, între bunicul şi bunica obrajii îmi ard”; „ca sculat din mormânt asist la toate astea/ atâta vreme a trecut/ ca şi cum aş învăţa din nou să funcţionez”. Foarte bine dă însă în acest nou volum al lui Hutopila postura alienării, care nu mai este nici nostalgică, nici nervoasă, ci, încercând să evite razant sapienţialul, intră într-un fel de onestitate ingenuă: „în mijlocul rutinei zilnice îmi dau brusc seama că/ sunt înconjurat de toate lucrurile ce-mi erau cu folos şi/ acum nu-mi mai sunt// în faţă/ toate orele prin care trebuie să mă târăsc până-n weekend/ ca un joc păgubitor ale cărui stagii nu-s motivat decât să le epuizez/ până la ultimul,/ iar când voi fi acolo, aşteptând/ când după destulă vreme tu vei intra pe uşa aia/ iar eu mă voi preface degajat şi stăpân pe situaţie/ iar tu vei şti că nu-i deloc aşa”.

 

„Aghiazmă”

Revin apoi în scenă laitmotivele volumului de debut, la aceeaşi intensitate diminuată intenţionat: „soarele bate-n ecran. Pe googlemaps, precizia distanţei/ irezistibilul gând că/ peste dealuri peste ape după kilometri şi/ kilometri din drumul naţional pe care străini gonesc şi gonesc/ eşti tu”. Această alienare produce, pe spaţii mici, momente de tensiune psihologică („cumva trei ore de somn o să mă ţină nouă ore într-o clădire de oţel şi sticlă”), iar, pe parcursul întregului volum, dă senzaţia unei poezii a oboselii, a neîncrederii în job, prieteni, apropiaţi. Doar la Gabi Eftimie se mai simţea până acum o atât de mare presiune a alienării asupra subiectului poetic. Când e cerută de această „nouă sinceritate”, vocea poetică dă momente foarte bune de descriere a relaţiilor interumane în epoca actuală („suntem cu toţii mai urâţi decât în pozele de pe internet/ ne holbăm dezamăgiţi unii la alţii”); însă, când e jucată pentru a câştiga simpatizanţi la lectura lucid-contemporană, Hutopila îi forţează timbrul („suntem mai scunzi mai graşi decât păream/ mai uscăţivi/ avem cearcăne/ ţâţele mici/ şi haine proaste”).

Ultima parte a volumului, „căldura unui cămin”, este o lentă declaraţie de intimitate. Faptul că privim complezent la cei apropiaţi pentru a forţa o astfel de apropiere, faptul că „după ani şi ani şi toate istericalele […] aşteptăm doar să ne priponim de verighete” devin subiecte centrale ale calupului. De aici până la poeme excelente mai e doar un pas: după ce observă aceste raporturi falsificate ale maturităţii, conştiinţa poemelor decide să o desfacă tranzitiv. Astfel, ceea ce se aglomera retoric din cauza alienării care trebuia explicată devine aici zonă narativă şi, implicit, cu mult mai funcţională: „m-a trimis la mitropolie să-i aduc aghiazmă/ m-am oprit în faţa porţilor mari de fier/ printre diformi, invalizi şi ţicniţi, se strecura lume de toate felurile/ un timp am stat aşa, urmărind care-i mişcarea/ am o jenă copilărească să intru-n biserici de astea […] am luat apă plată de la chioşc, am turnat-o-n sticla mea,/ acasă nu şi-a dat seama de nimic,/ dimineaţă m-a trezit, m-a pus să fac o rugăciune, să mă spăl pe faţă,/ să pot lua aghiazmă cum se cuvine/ era tare bucuroasă că-i fac hatârul/ când făceam ritualul cu apă chioară ochii îi străluceau”.

Deşi întins şi retoric, discursul lui Matei Hutopila câştigă în finalul volumului „Tişiţa” foarte mult prin tratarea mediului familial. Păcat că foarte des poetul se lasă dus de val şi plagiază „Fără Zahăr” (obicei vechi al „noilor ruralişti”) prin versuri ca „ne stoarcem unul altuia coşurile”.

Prima parte a cărții conţine o poezie bună despre alienare, muncă, rural-urban, dar s-au scris volume mai bune. A doua însă e un calup excelent de poezie de mediu (viaţa de familie a tinerilor proaspăt căsătoriţi, relaţiile lor cu prietenii, tabieturi etc.), gata oricând să intre în competiţia pentru momente memorabile ale poeziei actuale.