CULTURA LITERARĂ

Revoluție fără reformă. Despre structuralism și critica literară

Adriana Stan

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 9 (565), 2 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-9-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura565web.pdf

 

 

Remarca lui Nicolae Manolescu din eseul despre Odobescu (1976) – că folosește structuralismul ca pe un „costum de-a gata” – și mai ales recursul fondator la naratologie din „Arca lui Noe” (1980-1983) confirmă cota de prezentabilitate publică pe care o atinge doctrina în România până la mijlocul anilor ’70. Chiar dacă semnate de autori fără numele manolescian, mai multe tentative critice din decursul deceniului opt probaseră faptul că structuralismul poate vorbi pe limba exegezei sau chiar forța uși interpretative închise. Câteva din cele mai semnificative debuturi critice de după 1970 – ale lui Mihai Zamfir, Al. Călinescu, Eugen Negrici, Livius Ciocârlie – pun la bătaie arsenalul hard al teoriei literare. Spre deosebire de predecesorii lor șaizeciști, total devotați ideii că textul își produce „metoda”, criticii amintiți testează și cealaltă parte a raportului, obligând uneori textele înseși să se potrivească metodei (așa cum cel mai evident face Eugen Negrici cu literatura veche). Critica stă sub semnul comparatismului și al poeticii teoretice (nu neapărat structuralistă) inclusiv în cărțile de debut, inegale ca valoare, semnate de Ioana Em. Petrescu, respectiv de Tudor Olteanu. Dacă-i punem la socoteală pe Marin Mincu sau pe Adrian Marino, trecuți în aceeași perioadă din tabăra detractorilor în cea a suporterilor sistemului în critică, și dacă adăugăm în ecuație o sumă de alte aplicări, fie și foarte eclectice, ale metodelor noii critici franceze (cum ar fi studiile semnate de Cornel Ungureanu, Marian Popa, Magdalena Popescu), putem concluziona că teoria literară a devenit un agent influent și pervaziv în critica noastră șaptezecistă.

Acest din urmă adjectiv este însă relativ, pentru că noii exegeți ai decadei a opta nu reneagă setul de valori al criticii șaizeciste și continuă să lucreze în liniile aceleiași paradigme textocentrice. E drept că, în decurs de câțiva ani, modul operațional s-a schimbat calitativ: criticii afirmați în anii ’70 sunt interesați de tipologii și forme literare, explorează, de obicei, materia verbală a textelor, fără eforturile tipice șaizeciștilor de a le potența (și proteja) conținuturile subtile și inanalizabile. În plus, ei par să caute metoda și sistemul fără teama că asta ar afecta „misterul operei” sau prestanța interpretului. Totuși, obiectivul valorizării – estetică și istorico-literară –, precum și cel al interpretării – care descurajează orice discurs teoretic separat de exegeza textuală –, rămân două principii de la sine-înțelese, de necontestat nici după frecventarea pasionată a unei teorii franceze care, în fond, nu le întreținea deloc. Tenacitatea cu care un Al. Călinescu sau un Livius Ciocârlie încearcă să forjeze instrumente critice valide din concepte literare foarte generale (cum e „canonizarea genurilor minore”) sau din doctrine pur speculative (cum e cea a grupului Tel Quel) arată cât de îndatorați sunt ei mediului critic autohton (mai mult decât teoriilor citate). Toți criticii noștri, mai tineri sau mai maturi, caută, în fond, să analizeze cât mai bine, cât mai în profunzime texte literare (ceea ce n-ar trebui să ne pară, azi, un pleonasm). Statutul insular al literaturii – al cărei raport cu alte discursuri nu e pus (până după 1990) în discuție –, ca și statutul monopolist al criticii de interpretare – etalonul unic după care e apreciată orice „teorie” – orientează și opțiunile criticilor mai modernizați din deceniul opt. De aceea, ei nu schimbă fundamental regula jocului fixat de șaizeciști. Doar îi inserează noi etape competiționale.

Desigur, destinația similară a cursei – interpretativă și valorizantă estetic – poate fi atinsă de pe culoare și la viteze diferite. Critica deceniului opt oferă, într-adevăr, un evantai larg de abordări și o crescândă sofisticare a instrumentelor analitice. De la arhetipologie și mitocritică la tematism, de la critica profunzimilor la stilistică și naratologie, aproape nimic nu le mai este străin exegeților noștri. Aspirația spre critica „totală” sau „integrală” rămâne frecvent declarată, deși, din partea șaizeciștilor sau foiletoniștilor, ea indică mai degrabă suspiciunea față de vreo metodă unilaterală. Totuși, paleta de opțiuni a criticilor români, de orice formulă ar fi ei, nu este fără anumite limite nici în anii ’70. În genere, demersurile critice avansează pe verticală, fără să fandeze prea mult înspre zone extra-literare de investigație. Textul e cercetat exhaustiv, începând cu „pivnițele” (cum spune Eugen Simion) și terminând cu tipologiile în care se încadrează; contextele lui, însă, aproape deloc. Pentru că granițele acestui perimetru sunt tacit recunoscute de toată lumea, multilingvismul analitic produce amestecuri și contaminări mai degrabă decât să reliefeze direcții critice clar conturate. De obicei, metoda aceluiași critic variază de la o carte la alta, așa că nici criticii înșiși nu prea au cum să semene între ei. Îndemnul șaizeciștilor de a rămâne receptiv la orice metodă, dar a nu te înregimenta niciuneia, continuă să fie pus în practică implicit și pe parcursul anilor ’70.

În aceste condiții, pătrunderea structuralismului în critică n-ar trebui să ne mire prin prisma devizului negativ dat doctrinei de către șaizeciști, nici prin cea a imaginii la fel de defavorabile întreținută de presa literară a anilor ’70. Putem vorbi în cazul acesta de inversarea cronologiei firești a unei paradigme, descrisă în mod obișnuit prin etapele de inovație-ortodoxie-învechire. În a doua jumătate a anilor ’60, celor mai importanți și vizibili critici români de atunci, structuralismul nu le spunea nimic revoluționar. Dimpotrivă, le părea vetust și osificat în raport cu practica lor mai subtil reformistă, care deșira dogmele exact în măsura în care dădea frâu liber interpretului. Între timp, pentru că prinde un prim și ultim val al deschiderii occidentale, înainte de reînșurubarea lacătelor ideologice, dar și pentru că favorizează o pedagogie închisă inițiativei individuale, structuralismul devine un cadru ortodox în învățământ și în cercetarea literară. Fiind deci la îndemână, cu termeni deja curenți în discursul comun despre literatură, era previzibil să aibă curând și productivitate critică. Ea survine prin diversificarea câmpului critic de după 1970, cu apariția unor exegeți pentru care raportarea la mentori interbelici nu mai este definitorie ca pentru șaizeciști.

Pe lângă ascuțirea competiției critice interne, nu trebuie să uităm nici de climatul polarizărilor naționaliste de după 1971, nici de mirajul cosmopolit întreținut de partea nearondată a criticii noastre. În realitate, sincronizarea europeană a criticii românești nu mai este, după Tezele din iulie, la fel de… sincronă ca în intervalul liberalizant din a doua jumătate a anilor ’60 (în ciuda sejururilor pe la lectorate străine de care se bucură unii cercetători). Pentru o vreme, structuralismul e ultima mare doctrină occidentală cu largă dezbatere și relativ liberă receptare în România. Tot ce-i urmează în Vest după 1973-1975, de la deconstrucție la teoriile receptării, ca să nu mai vorbim de noul materialism cultural, pătrunde la noi puțin, deloc sau eventual deviat literar (așa cum se întâmplă în optzecism). Post-structuralismul are încărcături ideologice prea alunecoase, nici nu-i poate fi atractiv criticii noastre majoritar puristă. Așa se face că mai mulți exegeți români se întorc în anii ’70 la noua critică franceză șaizecistă – sau la și mai venerabilul Roman Jakobson –, descoperind (abia acum) utilitatea unor teoreticieni structuraliști ieșiți, între timp, din avangarda studiilor literare europene. Chiar și defazat, noul val de lecturi teoretice este alimentat într-o anumită măsură de războiul rece local dintre europeniști și naționaliști. El mobilizează și reconversia unor critici ca Adrian Marino sau Marin Mincu, lansați în această perioadă într-o cursă a „sincronizării” teoretice greu de prevăzut în etapa lor critică șaizecistă. Fapt e că structuralismul poate fi unul din succedaneele convenabile al dialogului critic visat, dar în bună măsură blocat, cu Occidentul. Căci doctrina are un limbaj internaționalist, o aparență alogenă, neputându-i fi asociată criticii românești tradiționale, și o implicită afinitate cu modernismul literar (în spiritul său livresc și autoreferențial). Se poate ca exemplul lui Sorin Alexandrescu sau al lui Toma Pavel, integrați nu demult pe baza acestui dialect în circuitul academic vestic, să mai funcționeze și el aspirațional în mintea unor critici autohtoni.

În acest context, întrebarea nu era dacă structuralismul va fi în cele din urmă aplicat de critici români valoroși; în definitiv, circulația sa publică extinsă, ca și promisiunea concentrării pe fapte intrinsec literare făceau de așteptat ca exegeții noștri să profite și de acest stimul analitic (printre altele); ci dacă va avea vreo eficiență și vreun rol în schimbarea unor ierarhii interpretative și critice. Altfel spus, dacă progresul metodologic va determina și un progres al lecturii critice. Asta nu era însă tocmai ușor de realizat, și nu doar din cauză că mainstreamul critic autohton ar mai fi avut rezistențe de nedepășit față de teorie.

Ca discurs în studiile literare, structuralismul se confundă pur și simplu cu poetica. Din această poziție, paradigma a produs în toate variantele sale (de la cele est-europene interbelice la cea franceză postbelică) transformări de adâncime, mai degrabă decât efecte de suprafață. A repoziționat eșichierul studiilor literare, împingând în minorat critica de valorizare; a repoziționat literatura, înlocuind esențialismul cu convenționalismul și demonstrând, astfel, că ea este un discurs printre altele; a generat reforme curiculare, legitimând ca obiecte de cercetare genurile minore sau de consum, și împingând literatura înspre bazele culturii. Bogăției problematice a acestui discurs teoretic și fertilității consecințelor sale disciplinare nu le-a corespuns însă niciodată un corpus aplicativ elocvent., Structuraliștii cehi se poate că n-au mai avut răgazul istoric să concretizeze ipotezele despre înlănțuirea codurilor literare pe exemplul literaturilor naționale (și nici formaliștii ruși, de altfel); dar structuraliștii francezi nici n-au mai încercat să facă asta. Contribuțiile lor sunt pur teoretice, iar conceptele lor – în nesfârșit proces de autodefinire. În două din cele mai cunoscute mostre de „analiză” structuralistă, romanul lui Proust și nuvela lui Balzac le servesc lui Genette și lui Barthes pentru a-și enunța un metalimbaj; dar a le considera interpretări de text e ca și cum ai spune că radiografia pacientului îi caracterizează și personalitatea. În câteva eseuri din „Figuri”, Genette redevine critic literar, dar cu prețul întoarcerii la un tematism mai apropiat de practica Școlii de la Geneva. În datele sale de speculație teoretică și cu setul de concepte care să-i susțină această problematizare, structuralismul s-a instituționalizat foarte bine ca limbaj academic și didactic. Nu a funcționat însă la fel de convingător și ca limbaj critic.

În starea sa de teorie, structuralismul putea dărâma niște idoli, însă ca practică exegetică era sortit metisajului și depotențării. S-ar zice că poetica franceză avea cu atât mai multe șanse să funcționeze în analiza de text, cu cât exegeții își luau mai multe licențe față de ea. Odată cu această diluare, slăbea însă și potențialul de provocare critică – sau la adresa criticii –, al ipotezelor structuraliste. Din acest cerc vicios nu prea putem ieși, dar el ne ajută, cel puțin, să ne dozăm așteptările cu privire la exegeții români care aplică structuralismul. Formulele personalizate în care ei îl amestecă în exegeză sunt mai degrabă semn al vitalității critice decât al inadecvării față de vreo metodă-etalon. În spațiul strâmt de manevră de care dispun, pentru că speculația în afara textului e mult (auto)cenzurată, dar și în mediul critic concurențial al anilor ’70 (măcar prin prisma numărului considerabil de participanți), este firesc ca până și pro-structuraliștii să caute să-și arate forțele în arena interpretărilor, și nu în cea a declarațiilor teoretice.

În această arenă, taberele sunt prea bine delimitate (foiletoniști și ceilalți) și, în același timp, principiile împărtășite prea omogene (estetice, textocentrice) ca să putem vorbi de o mutație critică efectivă. În primul rând, interesul pentru structuralism, semiotică, stilistică nu definește o direcție compactă în critica anilor ’70 pentru că exegeții vizați îl manifestă în formă idiosincratică (marcată de gusturi personale, de renunțări sau reveniri) și fără vreun spirit de grup (precum cel al stilisticienilor de la jumătatea anilor ’60). Demersurile lui Mihai Zamfir, Al. Călinescu sau Livius Ciocârlie, admirabile fiecare în felul său, nu lasă, laolaltă, impresia unei falange critice coerente. Ci mai degrabă a unor lupi singuratici, care, uneori, își fac titlu de glorie din marginalitatea lor și din lupta cu morile de vânt ale impresionismului (orgoliul diferențierii îi mână în luptă mai ales pe Eugen Negrici și pe Marin Mincu). În plus, așa cum spuneam deja, criticii debutați după 1970 nu au de efectuat o mutație la fel de clară ca aceea produsă de șaizeciști, prin desprinderea de realismul socialist, iar, dacă inovează metodologic și interpretativ, o fac în configurația stabilită de predecesorii lor. În al doilea rând, foiletonismul și cronica de întâmpinare sunt mai departe, cu integrarea unor noi jucători în anii ’70, principalele instrumente de validare critică; fără exercițiul sau măcar creditul venit din această direcție, orice exeget rămâne cumva neîmplinit. Faptul că preocupările de la catedră îi duc pe unii din acești critici spre subiecte inactuale nu face decât să întărească impresia că ei sunt pe jumătate străini (L. Ciocârlie scrie despre literatura franceză, E. Negrici despre pre- sau para-literatură, M. Zamfir despre Proust și literatura portugheză, ori despre lirica românească mai veche, de secol XIX și început de secol XX; chiar și teoreticianul cel mai implicat în actualitatea critică, Al. Călinescu recenzează de obicei cărțile străine de teorie, sau se ocupă de clasici ai istoriei noastre literare). În condițiile în care cronica literară deține un mare potențial de canonizare – a scriitorilor, cât și a criticilor înșiși –, critica de specialitate sau de emanație universitară nu acumulează capital simbolic, pierzând din start la o bursă a valorilor la care, în mod normal, nici n-ar fi trebuit să fie înscrisă.