CULTURA LITERARĂ

Ceai, maeștri și discipoli

Rodica Grigore

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 9 (565), 2 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-9-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura565web.pdf

 

 

Yasushi Inoue, Maestrul de ceai, Traducere şi note de Anca Focşeneanu, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2015

La începutul veacului al XVII-lea, Toyotomi Hideyoshi, cel care, pe urmele predecesorului său Oda Nobunaga, unificase provinciile japoneze, îi cere maestrului de ceai Sen no Rikyū să-şi ia viaţa prin sinucidere rituală. Fără să solicite iertarea, fără să încerce să obţină amânarea pedepsei şi fără ca vreunul dintre apropiaţii săi să înţeleagă ce se întâmplase, Maestrul Rikyū se sinucide.

 

Arta ceaiului si arta lecturii

Pornind de la acest fapt istoric real, scriitorul nipon Yasushi Inoue (1907 – 1991) imaginează, în cartea sa intitulată „Maestrul de ceai”, peregrinările, întâlnirile şi visele revelatorii pe care le are, vreme de treizeci de ani după moartea învăţătorului său, unul dintre discipolii acestuia, Honkakubō de la templul Mitsui-dera. Iar cititorul va avea în faţă un text neobişnuit, aparent extrem de simplu, dar foarte dens, în care, spre surprinderea (ori dezamăgirea) celor avizi de acţiune, au loc puţine întâmplări; şi în care adevăratul protagonist este arta ceaiului.

Ceaiul a ajuns în Japonia odată cu budismul, adică încă din secolul al VIII-lea, ajutându-i pe călugări în timpul lungilor ceasuri de meditaţie. Însă abia din secolul al XII-lea, când Eisai impune budismul zen, niponii încep să folosească pudra de ceai verde, iar reuniunile de ceai devin tot mai practicate în rândul samurailor, cărora le oferă (şi) prilejul negocierilor secrete. Treptat, însă, prepararea ceaiului ia forma unui adevărat ritual, iar ceremonia ceaiului („chanoyu”) este desăvârşită de câţiva maeştri, între care Sen no Rikyū are cel mai important rol, câtă vreme el o simplifică, excluzând obiectele de prisos, pentru a atinge idealul unei estetici simple („wabi”), care are un larg ecou.

Folosind în „Maestrul de ceai” (remarcabile sunt traducerea în limba română și notele alcătuite cu profesionalism de Anca Focșeneanu!), procedeul pe care îl utilizase şi în alte creaţii ale sale, dacă e să ne gândim doar nuvela „Puşca de vânătoare”, şi anume recursul la semnificaţiile manuscrisului găsit, Yasushi Inoue îmbină ficţiunea cu realitatea istorică, revenind, practic, asupra existenţei lui Sen no Rikyū, de soarta căruia a fost preocupat îndeaproape – să nu uităm că scriitorul a publicat şi alte câteva texte în care abordează epoca respectivă şi diferite aspecte ale acesteia.

 

Vise și manuscrise

Aşadar, un narator al cărui nume nu este precizat relatează cum a păstrat vreme suficient de îndelungată un manuscris – nici acesta semnat – aparţinând, se pare, unui cunoscător al artei ceaiului, relatând evenimente care au marcat perioada tumultuoasă a unificării Japoniei. După o profundă gândire, el a actualizat textul pentru ca acesta să fie accesibil din punct de vedere lingvistic cititorului contemporan; apoi l-a publicat, intitulându-l „Testamentul lui Honkakubō”, pe temeiul că autorul ar fi fost chiar discipolul marelui Sen no Rikyū.

Acesta, marcat de moartea tragică şi în circumstanţe care nu au fost, atunci, elucidate, a maestrului său, decide să părăsească lumea reuniunilor de ceai şi să se retragă într-o viaţă de meditaţie, la templul Mitsui-dara. Cu toate acestea, nu poate uita învăţăturile lui Rikyū; şi nici nu se poate împăca cu dispariţia lui. Aşa încât, profitând de câteva întâlniri pe care le are cu apropiaţi ai maestrului, încearcă să înţeleagă ce se întâmplase cu acesta şi mai ales de ce se întâmplase totul. Numai că romanul nu devine nicidecum o anchetă, în ciuda veritabilului caracter de puzzle pe care îl are pe alocuri. Şi nici nu se transformă în carte de aventuri ori de dezlegare a misterelor în maniera cu care cititorii occidentali sunt obişnuiţi – fapt ce poate determina uimirea acestora în faţa unui astfel de text.

E adevărat că Honkakubō caută adevărul şi că demersul său e menit în primul rând a-l împăca pe el însuşi cu sine şi cu lumea (deopotrivă cu universul plin de reguli al iniţiaţilor în ceremonia ceaiului), dar romanul lui Inoue evaluează nu atât efectele pe care această revelare a adevărului o are asupra celor din jur, ci în primul rând raportul stabilit între „Calea ceaiului” şi lumea de dincolo (fără a o uita pe cea de aici), precum şi semnificaţiile pe care curgerea timpului le primeşte în acest context.

 

În căutarea frumuseţii şi a adevărului

Pe când îl are alături pe Honkakubō, Maestrul Rikyū îi spune acestuia, la un moment dat, că „drumul ceaiului este îngheţat şi pustiu”, făcând aluzie la idealul artei ceaiului de a căuta frumuseţea în ceea ce este aparent rece ori veştejit. Iar discipolul are, la douăzeci de zile de la moartea Maestrului, un vis în care îl vede pe acesta mergând singur pe un drum îngheţat – pe care Honkakubō îl interpretează drept calea către lumea de dincolo. Pornind de aici, el va încerca să-şi explice atitudinea lui Rikyū şi să analizeze cu atenţie, din perspectiva timpului, cuvinte şi reacţii ale acestuia în faţa puternicilor zilei sau a apropiaţilor. Astfel, va rememora ceremonia pe care Maestrul Rikyū o organizase doar pentru el, Honkakubō, cu şase luni înaintea tragicului sfârşit; pe care, consideră discipolul, trebuie, deci, să şi-l fi presimţit.

Urmează întâlniri cu alţi maeştri ai ceaiului (între care Tōyōbō, Kōsetsusai, Oribe-sama, Uraku-sama sau Sotan, nepotul Maestrului, unii dintre ei având aceeaşi soartă ca şi Rikyū, ajungând să comită sinuciderea rituală), care expun, fiecare în parte, propria teorie cu privire la sfârşitul lui Sen no Rikyū, iar astfel se configurează şi caracterul prismatic al acestui minunat roman. Honkakubō înţelege că nu era deloc întâmplător că, în timpul confruntărilor armate, numeroşi samurai treceau, înainte de a merge pe câmpul de luptă, prin camerele de ceai unde oficia Rikyū elaborata ceremonie, expresie a unui mod de viaţă şi a unei înţelegeri aparte a existenţei, având darul de a-i pregăti pentru luptă, a le aduce împăcarea cu moartea ori cu victoria, dar şi a-i ajuta să se cunoască pe ei înşişi. Întotdeauna, chiar marele Hideyoshi fusese literalmente dezarmat în faţa lui Rikyū (cu atât mai mult cu cât în camera de ceai se intră în mod obligatoriu fără vreo armă!), iar această situaţie de inferioritate se întorsese, în anumite circumstanţe, împotriva maestrului pe care îl condamnă la moarte, pierzând din vedere amănuntul extrem de important că acesta, fidel principiilor sale, nu va veni să ceară îndurare, renunţând la viaţă, nu însă şi la lucrurile în care credea.