CULTURA LITERARĂ

Un mare critic și teoretician al literaturii

Mircea Martin

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 10 (566), 9 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-10-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_566.pdf

 

 

 

Universitatea din București onorează astăzi un savant de reputație mondială, un umanist dintr-o lungă tradiție franceză care urcă până la Montaigne și mai departe, un om cu o activitate prodigioasă de profesor și de cercetător, de eseist și de pedagog, de editor și de scriitor. Din 1985 și, la alt nivel, din 1991, cariera sa de profesor se desfășoară alternativ la Columbia University din New York și la Paris, la Sorbona, iar din 2006, la Collège de France. Dar, dincolo de aceste puncte fixe, Antoine Compagnon a fost invitat să susțină conferințe, cursuri și seminarii aproape peste tot în lume, din Canada până în China și în Japonia, trecând prin Oslo, Cairo sau Moscova. Numai în 2001, de pildă, a conferențiat la Universitatea „Frederic al II-lea” din Napoli, la Universitatea Silpakon din Bangkok, la Universitatea din Haifa, la Universitatea din Sao Paolo, la Universitatea Fluminense din Rio de Janeiro, la Harvard University și la Arhivele federale de la Berna. În 2011 a fost invitat la Torino, Chicago, Seul, Oxford, Rabat, Fez, Baltimore, Beirut. În 2016, profesorul Compagnon a fost de două ori în România, o dată invitat de Institutul Francez la București și la Cluj-Napoca, a doua oară invitat de Asociația de Literatură Generală și Comparată din România, ca main speaker, la colocviul său anual.

Laureatul nostru nu este un mandarin care să-și cultive grădina într-o orgolioasă izolare. El este o persoană socialmente angajată, dispusă să-și asume nu numai responsabilități culturale și științifice, dar și de ordin organizațional și civic: este membru în comitetele de redacție ale unor reviste prestigioase precum „Critique”, „The Romanic Review”, „Revue dʼhistoire litteraire de la France”, „Orbis Literarum” etc.; a fost secretar general și este acum președinte al Asociației Internaționale de Studii Franceze, membru în Consiliul Superior al Educației și în alte comitete preocupate de evoluția învățământului în Franța, este membru în numeroase consilii științifice, este actualmente președinte al Consiliului științific al Bibliotecii Naționale a Franței, este membru în juriile a numeroase concursuri și premii de importanță majoră, franceze și internaționale.

La numai 67 de ani, Antoine Compagnon a primit înalte distincții: cavaler al Legiunii de Onoare, ofițer în Ordinul Național al Meritului, comandor al Palmelor Academice, ofițer al Artelor și Literelor. A fost ales membru al Academiei Americane de Arte și Științe, al Academiei Europene, al Academiei Britanice, este doctor HC al Kingʼs College din Londra si al Universității din Liege, a primit premiul „Claude Lévi-Strauss” și alte premii în Japonia și Italia. Cartea sa „Antimodernii” a fost distinsă în 2008 cu două premii: „Pierre-Georges Castex” al Academiei de Științe Morale și Politice și cu premiul criticii al Academiei Franceze.

Ce au însemnat pentru Antoine Compagnon acești lauri care i-au încununat activitatea academică și creația critică putem deduce din conduita sa generală, dar și din mărturisirile pe care le face într-un moment de bilanț victorios al carierei, în 2006, când este chemat la Collège de France să preia Catedra de literatură franceză și contemporană de la Marc Fumaroli, o catedră care, sub alte titluri, a fost ilustrată, printre alții, de Paul Valéry și de Roland Barthes.

La începutul lecției sale inaugurale de la Collège de France, profesorul Antoine Compagnon ține să rememoreze prima sa prezență acolo, când, student fiind, l-a ascultat pe Roman Jakobson analizând un poem de Du Bellay, apoi, mai târziu, în 1970, când a audiat cursuri ale lui Foucault și, peste alți câțiva ani, lecția inaugurală a lui Roland Barthes. Pe Roland Barthes îl cunoscuse deja de mai înainte prin participarea la seminarul acestuia de la École des Hautes Études. Întâlnirea cu Barthes a fost decisivă pentru evoluția intelectuală a lui Antoine Compagnon, căci, ne spune chiar Marc Fumaroli, autorul „Mitologiilor” l-a convertit, „în sens aproape religios”, la literatură.

Fapt surprinzător pentru cei din afara domeniului – formația sa inițială a fost una inginerească. Da, profesorul de literatură Antoine Compagnon a absolvit Politehnica din Paris ca inginer de drumuri și poduri. Reconversia lui de la științe la litere a avut loc în anii ʼ70, „când Parisul era o sărbătoare a spiritului”, în atmosfera intelectuală de la École des Hautes Études, unde a cunoscut-o și pe Julia Kristeva, care îi va și dirija teza de doctorat despre Montaigne. Relația cea mai apropiată rămâne însă aceea cu Roland Barthes, printre discipolii căruia s-a bucurat de o poziție privilegiată datorită atitudinii sale grave, reticente și exigente. Cei doi luau cina o dată pe săptămână – unde dacă nu în Saint Germain des Près?

Formația de inginer n-a rămas fără urme în practica teoretică și critică a lui Antoine Compagnon, la fel cum, în cazul lui Bourdieu, pregătirea filosofică a impregnat puternic sociologia sa. Tocmai respectul funciar pentru exactitate și rigoare l-a împiedicat pe tânărul cercetător să adere la scientismul structuralist, la modă atunci, să se lase sedus de radicalități speculative în disprețul datelor istorice și al evidențelor empirice. Înseși scrupulele de ordin științific l-au menținut de partea umanismului – paradoxul nu e decât aparent.

Lecturi filosofice aprofundate vor fi contribuit, la rândul lor, la ceea ce aș numi un strict control epistemologic, manifestat, de la bun început, în scrisul și în comportamentul intelectual al lui Antoine Compagnon. Cărțile sale, precum și intervențiile publice respiră calmul unui autor ce pare sigur pe el, pe deplin edificat asupra lumii și asupra literaturii.

Cu „Les cinq paradoxes de la modernité” [„Cele cinci paradoxuri ale modernității”], volum apărut în 1990, înregistrăm o extindere temporală și disciplinară a preocupărilor lui Antoine Compagnon. Sfidând „condescendența xenofobă cu care francezii privesc (priveau) postmodernismul”, autorul își împinge reflecția până la această fază a evoluției literare și artistice, dar ia în discuție cu precădere – spre a nu spune în exclusivitate – teorii și teoreticieni, nu opere și artiști. O atenție compensatoare este însă acordată producțiilor artistice ale avangardelor. În mai puțin de două sute de pagini, Compagnon ne oferă o sinteză de o remarcabilă densitate problematică, greu reductibilă doar la paradoxurile enunțate: „superstiția noului, religia viitorului, mania teoretizării, îndemnul la cultura de masă și pasiunea renegării”.

Ca și fostul nostru coleg de facultate, regretatul Matei Călinescu (în cele două versiuni ale cărții sale dedicate modernității), Antoine Compagnon stabilește, la rândul lui, un paralelism între reprezentările europene – respectiv franceze – și cele americane asupra mișcărilor artistice, teoriilor și termenilor care intervin în discuție. O discuție ce s-ar putea extinde și asupra altor culturi europene, inclusiv a celor din Europa de Est, care au produs, și ele, modernisme, avangarde și postmodernisme. Să reținem însă faptul – cât se poate de semnificativ și de caracteristic – că autorul își încheie această carte printr-o „întoarcere la Baudelaire”. Iar propoziția finală: „Opțiunile mele se îndreaptă spre artiștii care nu s-au lăsat prostiți de modernitate” sună premonitoriu, nu-i așa?

„Demonul teoriei” din 1998 exprimă plenar și spectaculos o vocație a autorului manifestată până atunci intermitent și mai degrabă discret. Încă din primele pagini, Antoine Compagnon aruncă asupra domeniului o privire montantă, aproape ironică, relevând „chestiunile lancinante” care țin de simțul comun și la care teoria literară – constituită în opoziție cu acesta – n-a dat răspunsuri satisfăcătoare. „Stagnarea pare să fie înscrisă în destinul școlar al oricărei teorii”, afirmă el, compunând parcă astfel o exergă ce ar merita să fie afișată pe zidurile catedrelor de specialitate ca un „memento”.

În cuprinsul acestei cărți, Antoine Compagnon își dă măsura ca teoretician al literaturii, al criticii și al istoriei literare, dar și al artelor și al culturii. Dimensiunea multidisciplinară a cărții este eclatantă, ca și capacitatea autorului de a controla spații largi și de a stabili conexiuni polifonice. Este, poate, acum momentul să revenim asupra experienței americane a laureatului nostru și a urmărilor ei în context european și, cu deosebire, francez, caracterizat multă vreme printr-o anumită autarhie. Dacă deschiderea criticii franceze spre cultura germană s-a produs deja între cele două războaie mondiale, dezbaterile postbelice din spațiul american i-au rămas străine până prin anii ʼ80, când, nu independent probabil, de exportul așa-numitei „French theory” (Paul de Man, Derrida, Foucault, Nancy) se produc apropieri semnificative, precum aceea între Gérard Genette și Nelson Goodman, de pildă. Antoine Compagnon face însă parte dintr-o altă categorie, pentru el cultura critică americană este deja constitutivă. Simpla diferențiere de ordin bibliografic între lucrările lui și cele ale predecesorilor francezi imediați este grăitoare în sine. Toți criticii și teoreticienii americani importanți sunt citați și, alături de ei, desigur, autori englezi, germani, italieni, ruși etc. care au produs metaliteratură.

Criticul de care mi se pare că Antoine Compagnon este mai apropiat rămâne, totuși, unul francez, mai precis genevez: e vorba despre Jean Starobinski, asemenea căruia Compagnon s-a angajat într-o operație de exfundare conceptuală de anvergură, cu care împărtășește deschiderea multidisciplinară și un anumit echilibru al poziționării, spre a nu mai vorbi despre calitatea și despre rigoarea expresiei. Și mai există ceva ce ține de un plan unde scriitura și persoana celui care scrie se întâlnesc și se afectează reciproc: acea luciditate pe care Starobinski o numește „distanță critică”, care, la Compagnon, devine circumspecție ironică și autoironică, un mod de a consimți greu sau de a nu consimți deloc, de a nu adera totalmente la nicio idee, de a nu ieși din sine, de a se conține mereu sau pe cât îi stă în putință. Afirmațiile sale sunt, de regulă, prevenitoare, survenind parcă după ce a fost curmată propensiunea unei retrageri, a unui refuz. Autorul preferă interogațiile și anticipările, probabil pentru că îi îngăduie intervalul unei rezervații mentale, formarea unui pliu al conștiinței, formularea unui bemol adăugat notei fundamentale, dar exprimat simultan cu ea, nu succesiv. Este în această atitudine stilistică o etică, un simț al răspunderii intelectuale și comportamentale. Ambivalențele sunt uneori acceptate, ambiguitățile niciodată.

În volumul intitulat „Les antimodernes” [„Antimodernii”], apărut în 2005, Antoine Compagnon se întoarce la literatura și la cultura franceză și lansează un concept nou menit, cred eu, unei lungi și fecunde posterități. Încă din primele pagini, Compagnon schimbă perspectiva tradițională și definițiile care decurgeau din ea. Nu reacționarii și retrograzii intră în această categorie istorică și tipologică, ci chiar modernii care au față de modernitate o atitudine ambivalentă, care nu-și fac iluzii în privința ei, care „rezistă la modernitate chiar în cadrul modernității”. Antimodernul exemplar este Baudelaire, cel care interiorizează modernitatea „până la a se urî pe sine ca modern”.

Despre ambivalența baudelairiană au vorbit și alți exegeți, de la Marcel Raymond și Albert Béguin la Benjamin Fondane. Ce aduce nou Antoine Compagnon este transformarea ei, a ambivalenței, în criteriu decisiv pentru definiția antimodernului și, implicit, a modernului. Cartea lui Antoine Compagnon repune în valoare figuri pe care o concepție îngustă despre modernitate le-a delegitimat și depreciat. Este o sinteză ce se înscrie într-o mișcare mai largă, reevaluatoare, din Franța ultimelor decenii, inițiată de filosofi și istorici precum François Furet, Marcel Gauchet, Pierre Manent, Pierre Nora etc., autori care au simțit nevoia să reacționeze împotriva falsei intransigențe democratice a unei stângi franceze „fără proiect” sau încremenite într-un proiect depășit, împotriva unui „antifascism fără fascism”, împotriva diabolizării tuturor celor care nu credeau într-un sens – singurul – al istoriei și nici în mitul Progresului.

Dacă e să ne referim la sugestiile pe care le putem primi în calitate de cercetători ai literaturii române, atunci i-am putea integra printre antimoderni pe Blaga, pe Fundoianu, dar și pe „criterioniștii” din generația ulterioară. Și am putea renunța la opoziția, deja rigidizată, între modernism și tradiționalism.

Antoine Compagnon a scris și a publicat mult mai mult decât am putut trece în revistă în aceste pagini. El este autorul a 19 cărți, a sute de articole și a numeroase cursuri ce pot fi consultate electronic. Despre Montaigne a publicat nu mai puțin de patru cărți, despre Baudelaire numai trei, dacă uităm că marele poet este o figură centrală atât în „Cele cinci paradoxuri”, cât și în „Antimodernii”. Cărțile lui Antoine Compagnon au fost traduse fiecare în mai multe limbi, lista traducerilor atinge cu adevărat dimensiuni universale.

Domnule Rector, domnule Președinte al Senatului, stimați Colegi, dați-mi voie ca, în încheierea acestui discurs, să exprim o satisfacție personală – și nu doar personală, ci a colectivului de teorie literară de la Facultatea de Litere din care am făcut parte – satisfacția de a fi fost la originea distingerii cu titlul de Doctor Honoris Causa a unor autori marcanți precum J. Hillis Miller, Wolfgang Iser, Jean Starobinski și acum, iată, Antoine Compagnon. În așteptarea activă a constituirii acelei comunități intelectuale planetare – infinit promițătoare și infinit distante –, să ne bucurăm că acest cetățean al lumii devine, și el, astăzi membru – cu acte în regulă – al comunității intelectuale românești, al comunității universitare bucureștene. Fiți binevenit printre noi, domnule Profesor Compagnon, suntem mândri să vă putem considera de acum înainte unul de-al nostru!

 

(Fragment din Laudatio rostită vineri, 10 martie, cu prilejul acordării titlului de Doctor Honoris Causa al Universității din București profesorului Antoine Compagnon)