CULTURA LITERARĂ
Între oglindă și lectură
Rodica Grigore
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 10 (566), 9 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-10-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_566.pdf
Elisabeta Lăsconi, Cărţi pereche în literatura română şi universală, Editura Meronia, Bucureşti, 2016
Fără să-şi propună să susţină vreo direcţie teoretică a comparatismului contemporan şi fără să adopte puncte de vedere polemice, volumul regretatei Elisabetei Lăsconi (n. 2 februarie 1957 – d. 27 februarie 2016), „Cărţi pereche în literatura română şi universală”, reprezintă un veritabil manual aplicat de literatură comparată şi un necesar ghid pentru cei pasionaţi de fenomenul comparatist.
Din iubire față de literatură
Cartea aceasta s-a născut, după cum autoarea însăşi mărturiseşte în „Fantezii comparatiste”, textul plasat la finalul volumului şi subintitulat „În loc de încheiere”, „dintr-o mare iubire faţă de literatura română şi din pasiunea constantă faţă de literatura universală”. Iar acest lucru este evident încă din primele pagini sau după simpla parcurgere a cuprinsului (impresionant în sine, materialul abordat acoperind o arie vastă, începând cu literatura secolului al XIX-lea – discutată în prima parte a cărţii, „Întemeieri şi capodopere: basm cult, nuvelă şi roman” –, continuând cu secolul al XX-lea, preocuparea din partea a doua şi a treia a volumului, „Aventurile prozei scurte: povestire, nuvelă, micro-roman şi Perioada interbelică: triumful romanului”, şi încheind cu o secţiune dedicată lui Mircea Eliade, „Prozatorul celor două perioade, interbelică şi postbelică”).
Elisabeta Lăsconi citeşte cu o extraordinară plăcere şi bucurie literatura lumii, mai ales pe cea contemporană. Dar reciteşte deopotrivă marile cărţi româneşti şi universale, demonstrând, în fiecare studiu inclus în acest documentat şi complex tom, că, în domeniul culturii, nu există adevăruri unice şi definitive; şi că literatura este tărâmul permanentelor redescoperiri. Cartea aceasta devine, aşadar, o veritabilă călătorie în şi prin(tre) cărţile preferate ale autoarei, care străbate, alături de cititorul ce va fi imediat prins în mrejele demonstraţiilor sale, întreaga literatură universală, privită în punctele ei esenţiale.
Autoarea ignoră în mod voit deosebirile de specie şi gen, ca şi de valoare ale scriitorilor, de apartenenţă la o epocă ori la o cultură. Cu toate acestea, „Cărţile pereche” nu reprezintă deloc şi în absolut nici un fel o lucrare facilă; şi nici un text supus, într-un mod sau altul, simplelor apropieri formale.
„Comparaison n’est pas raison”…
Comparatiştii ştiu prea bine că Paul Van Tieghem preciza, încă din 1931, că, în domeniul complex al literaturii comparate, nu te poţi hazarda în orice direcţie, subliniind, de asemenea, că există un cod de principii, reguli şi metode fără de care ipoteza asemănării dintre operele literare rămâne nedemonstrabilă, nedepăşind nivelul purei speculaţii. Elisabeta Lăsconi este pe deplin conştientă de toate acestea, reuşind să se ferească, mereu cu graţie, de apropierile forţate sau de ipotezele riscante. Dar ea ştie, de asemenea, că, în calea oricărui demers comparativ, există şi un alt risc, anume acela de a supralicita importanţa influenţelor sau a paralelismelor. Prin urmare, punând faţă în faţă, efectiv ca în nişte oglinzi paralele ale lecturii şi receptării, cărţi foarte diferite, cum ar fi, de pildă, „Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi şi „Necuviinciosul maestru de ceremonii Kotsuké no Suké” de Jorge Luis Borges sau „Sărmanul Dionis” de Eminescu şi „Noaptea, cu faţa spre cer” de Julio Cortázar, ori „Două loturi” de I. L. Caragiale şi „Dama de pică” a lui Puşkin, autoarea descoperă întotdeauna corect dominanta tematică sau stilistică, fără a umbri din originalitatea textelor supuse analizei, ci obligându-ne să constatăm cum, odată cu precizarea diferenţei specifice de viziune şi de expresie, opere având un fond aparent ireconciliabil îşi luminează, uneori în mod uimitor, reciproc valoarea.
Elisabeta Lăsconi dă senzația, uneori, că propune ipoteze riscante, cum ar fi apropierea dintre „Povestea porcului” de Ion Creangă şi „Măgarul de aur” al lui Apuleius. Ce ar putea avea în comun nişte texte atât de diferite ca structură şi ca factură, s-ar putea întreba cei obişnuiţi doar cu evidenţa unor apropieri aparente. Iar Elisabeta Lăsconi răspunde, aici, prin însuşi titlul studiului cu pricina: „Povestea sufletului ispitit de iubire” – punctul de contact şi de implicit dialog textual al acestor creaţii care abordează, fiecare în felul său, eternele imagini ale lui Eros şi Psyche… Iar exemplele pot continua, câtă vreme „Ultimul Berevoi” al lui Vasile Voiculescu îşi găseşte corespondentul perfect în „Aducătorul de ploaie” imaginat de Hermann Hesse în „Jocul cu mărgele de sticlă”; sau „Ion” de Rebreanu e citit prin aceeaşi grilă utilizată pentru descifrarea semnificaţiilor romanului lui Steinbeck, „Către un zeu necunoscut”.
Dincolo de influențe și paralelisme
Excelentă cititoare şi un veritabil spirit erudit, Elisabeta Lăsconi face din această carte un binecuvântat spaţiu al dialogului între culturi, autori şi opere, punând alături texte cunoscute sau mai puţin cunoscute, precum „Istoria unui galbân” de Vasile Alecsandri şi „Memoriile unei bancnote” de Joaquim Paço d’Arcos, pentru a evidenţia coordonata picarescă în literatura română şi cea portugheză, dar şi pentru a sublinia modificările la nivelul personajului picaresc pe care două literaturi (considerate în general „marginale”) le aduc în acest domeniu: acum, protagonistul nu mai este „cineva”, ci „ceva”: un galben sau, de ce nu, o bancnotă…
Apropierile pe care le face Elisabeta Lăsconi în această lucrare care se citeşte pe nerăsuflate, ca un adevărat text romanesc, se explică, după cum afirmă chiar ea, prin acel „spirit al veacului” analizat de Lovinescu; însă unele rămân inexplicabile. Iar autoarea nici nu-şi propune să le explice sau să le clarifice (cu toate că unora li s-ar putea aplica teoria jungiană a sincronicităţii). Şi foarte bine face, căci, procedând astfel, reuşeşte să păstreze întregul farmec al oglindirii şi al nesfârşitelor reflectări şi schimbări de perspective care realmente cuceresc cititorul.
Volumul Elisabetei Lăsconi propune cititorului inedite grile de lectură ce dezvăluie, pe nesimţite, semnificaţii nebănuite ale (aparent) celor mai cunoscute texte. Inedită combinaţie între oglindă şi lectură, acest volum al său ne face să recitim marile cărţi cu un ochi mereu proaspăt, uitând toate clişeele criticii literare, pentru a descoperi, la capătul unui asemenea demers, marile adevăruri ale literaturii; şi, nu o dată, pentru a înţelege câteva lucruri esenţiale (şi) despre noi înşine.