CULTURA ANTROPOLOGICĂ

Frescele Văcăreştilor – un eveniment şi un… recviem

Mihaela Proca

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 10 (566), 9 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-10-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_566.pdf

 

Expoziţia – un pretext pentru eseu

Încă din luna februarie, la Casa Filipescu-Cesianu (Calea Victoriei, nr. 151), poate fi vizitată expoziţia permanentă din corpul Lapidarium, cu numele „În apropierea sfinţilor. Frescele Mănăstirii Văcăreşti după 40 de ani”.

Mănăstirea Văcăreşti a fost ridicată, în etape, de către Nicolae Mavrocordat şi fiul său, Constantin, de-a lungul câtorva decenii. Nicolae Mavrocordat a fost întâiul domn fanariot al Țării Româneşti, care a aservit ţara Înaltei Porţi, dar şi un erudit şi iubitor de luxul levantin. Văcăreştii au fost, între 1722 şi 1848, unul dintre focarele importante de cultură ortodoxă din regiunea Balcanilor, alături de Hurezi şi Antim, în perioada de final a medievalului „Bizanţ de după Bizanţ”[1] şi începuturile perioadei moderne, a iluminismului.

Aşezământul cuprindea – asemeni Cotrocenilor şi Hurezilor – mai multe clădiri în aceeaşi incintă (biserica Sf. Treime, paraclisul, casa domnească, biblioteca etc.).

Lucrare de referinţă pentru arhitectura şi sculptura brâncovenească, mănăstirea a fost pictată în acelaşi stil, de către o echipă de zugravi ale căror nume nu se cunosc. Credem că zugravul Constantinos ot Țara Românească, cel consacrat la Hurezi, a coordonat şi lucrarea de la Văcăreşti.[2]

Mănăstirea a fost temniţă, din 1848 până în 1973, şi a „găzduit” capii revoluţiei române de la 1848, mai apoi şi pe cei consideraţi trădători de neam, în cursul veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea; doar nume celebre…

 

Din istoria recentă: o amintire, rezistenţa…

Pe promontoriul cu coame line, aflat odinioară între mlaştini, la periferia sud-estică a cetăţii de scaun, mănăstirea Văcăreşti se înălţa cu semeţie, până în urmă cu doar 34 de ani, umbrită şi ascunsă vederii de un pâlc de arbori denşi. Nu era permisă staţionarea în zonă, nici tramvaiul nu avea haltă, nici pasagerii nu îndrăzneau să privească intens într-acolo, iar fotografiatul era interzis. Fosta închisoare, cu statut incert, era păzită de soldaţi şi miliţieni. Clădirea insufla teroare şi răceală, privită dinafară, chiar şi-n zilele de arşiță. De departe, incinta era veşnic întunecată, cu verdele kaki şi albastrul uniformelor de patrulă, cu nenumăraţii „ochi” vii prin tufişuri şi obiectivele lor ascunse printre crengi, menite a ţine la distanţă curioşii eventuali.

Doar o dată am izbutit să văd ceva din interior… dintr-o neatenţie a paznicului, silueta impozantei biserici s-a ivit, cu falnicele-i coloane canelate; era praf mult pe jos, şi-n aer; se lucra la decaparea frescelor. În pauza de masă, a apărut în curte, dintr-o magazie, PIP (Panait I. Panait), urmat de Dan Mohanu; cei doi nu aveau cheia pronaosului… Panait s-a retras, să putem vorbi fără martori.

Dan Mohanu: „Lucrăm sub stres, cu praful depus adânc în plămâni, tuşesc noaptea într-una; riscăm să cadă bolţile şi coloanele pe noi… ei demolează, în timp ce noi decapăm… tragem de foliile având lipite bucăţi de frescă, uitându-ne mereu în sus, să nu pice vreun zid sau o palmă de tencuială… de la înălţimea asta, ar distruge ceea ce tocmai am lipit…; disperarea e mare, vrem să decapăm mai mult, dar nu putem, trebuie să le şi asigurăm; e muncă de migală… am o echipă mică… nu am de unde să aduc alţii, gata specializaţi…”

Vasile Drăguţ mă îndemnase să încerc să intru: „du-te, până mai este…, poate ai noroc să intri…”  Era în vara lui 1986.

Aşezământul Văcăreşti a pierit în etape, în intervalul decembrie 1984 – decembrie 1986. Suferinţa mută, veştile aflate-n şoaptă, luminile nocturne şi macaralele uriaşe, bubuielile cu ecou îndepărtat în noapte – sunt amintiri încă vii, pentru mulţi bucureşteni.

La sfârşitul anului 1984 a început şi opoziţia făţişă faţă de regim, exprimată în scris, prin memorii, de către un grup restrâns de intelectuali, şi transmisă pe unde radio de la posturile occidentale în limba română, ascultate pe furiş. Fiecare dintre noi are amintiri sumbre despre perioada aceea, acum foarte cunoscută. Eu văd zidurile ştirbite de turle, ziua, ca o rană deschisă, iar noaptea – umbrele întunecate de păsări şi croncănit de corbi; era şi un cuib de lilieci în pâlc. Curgeau lacrimile pe feţele oamenilor care treceau pe acolo, în tramvai. Nu îndrăzneau să se închine.

 

Expoziţia

Dintre bucăţile de frescă salvate atunci de echipa coordonată de Dan Mohanu au fost expuse, în februarie a.c., alte 22 de fragmente, odată cu deschiderea expoziţiei permanente, după trei decade de peripeţii birocratice, de mutări şi de muncă susţinută de conservare-restaurare.

Fragmentele de pictură murală au fost amplasate în sala construită în curtea muzeului, în nişe arcuite joase, placate cu cărămidă aparentă. Panourile sunt încastrate în rame din oţel, confecţionate după dimensiunile şi conturul suprafeţelor restaurate.

Expunerea este modernă, în condiţii optime de microclimat şi securitate, iar rămăşiţele de frescă beneficiază din plin, atât de lumina diurnă filtrată, cât şi de cea artificială, provenită din spoturi direcţionate, cu lumină rece.

Coborâte de la înălţimea bolţilor şi a pereţilor, imaginile estompate cu chipuri de sfinţi şi scene din Noul Testament par a vorbi, în surdină, despre vremelnicie şi vremuri urgisite, care le-au lăsat urme adânci.

Sunt expuse câte două scene integrale din naos şi din pronaos, şi anume, din ciclul cristologic: „Convorbirea lui Iisus cu Nicodim” şi „Înălţarea Domnului”, respectiv – din Imnul Acatist: „Fuga în Egipt” şi „Întâmpinarea Domnului”.

Sunt prezentate, apoi, fragmente din compoziţii mai ample, precum: Maica Domnului pe un fundal din ciorchini de struguri, într-un medalion, parte din friza profeţilor, precum şi „Intrarea Domnului în Ierusalim” – „Floriile” (restul de frescă este la Mogoşoaia).

Celelalte panouri cuprind medalioane din friza reprezentând chipurile mucenicilor, din naos (Samona, Teodul, Nichifor, Irinarh, Dorimedont, Varlaam, Calistrat, şi Marchian), ori ale cuvioşilor, din pronaos (Anastasie, Akachie, Gherasim, Atanasie Mărturisitorul, şi doi neidentificabili).

Din registrul inferior al naosului, sunt expuse fragmente reprezentându-i pe: Sf. Ioachim (se vede şi o parte din silueta Sf. Ana şi nimbul aureolat al Copilei din braţele sale), din registrul median, Arh. Mihail (pandantul său, Arh. Gavril, este la Mogoşoaia); iar din altar, un sfânt ierarh – unul dintre primii episcopi, cu rotulus desfăşurat şi inscripţionat – parte din tema „Agneţ”.

Caracteristicile compoziţionale, de figurare şi stilul pictural califică lucrarea de la Văcăreşti drept una de cea mai bună factură, la nivelul exigenţei primului domn fanariot. Schemele de reprezentare sunt cele cunoscute, în stilul brâncovenesc, iar tipologia personajelor şi scenografia demonstrează filonul grecesc al picturii postbizantine a epocii, care – în limitele rigorii impuse de meşteşugul zugrăvirii – se caracterizează prin încercarea de a „umaniza” figurările, apelând la modelele din perioada paleologă a Bizanţului. Acea epocă paleologă, de final al artei ortodoxe la nivel aulic, a fost preferată, în cursul veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-lea, în Grecia şi în Balcani, întrucât oferea modele apropiate de renaşterea veneto-cretană, de care luau cunoştinţă nobilii regionali, educaţi în Italia şi în Fanar. La noi, exemplul oferit de Brâncoveanu, ca erudiţie, biblioteci personale, stil de viaţă de palat, generozitate în ctitorire şi danii, trebuia depăşit – considerau Mavrocordaţii care accedaseră la tron.

Siluetele sunt elansate, cu o corporalitate pregnantă şi monumentală în postúri şi gesturi; suprafeţele vibrează din pricina faldurilor vestimentare grele, cu blicuri paralele, pe traseu curb şi spiralat, trasate cu duct fin. Rotunjirea chipurilor şi moliciunea conturelor carnaţiei, ochii supradimensionaţi, cu pupile pline, rotunde, trăsăturile drepte şi sprâncenele arcuite delicat – toate fac dovada unui pictor cu adaos de har atunci când lucrează, determinat de rapiditatea necesară frescei şi inspiraţia care însoţeşte penelul, de practica îndelungată, acompaniată de rugăciuni şi post.

În mod evident, proporţiile corporale sunt adaptate vederii de jos, sunt alungite, cu raccourci-uri pe curbe largi, astfel încât personajele să nu apară „scurtate” atunci când sunt văzute de credincioşi.

Cromatica este rafinată pe tonuri calde, de pigmenţi de pământ, iar gama este restrânsă la trepte de roşu şi de galben, cu alternanţe reci, strălucitoare (albastru, verde), pe suprafeţele de fundal.

Fluiditatea liniilor de contur şi demarcaţie, precum şi gradaţia umbrelor brune, la obraji şi bărbi şi păr sunt proprii unui zugrav de cea mai înaltă clasă, probabil Constantinos, cel naturalizat pe vremea lui Șerban Cantacuzino şi a lui Brâncoveanu.

 

Un proiect european

După 40 de ani de la cutremurul din 1977 – moment care a marcat pretextul, mincinos, al demolărilor de locaşuri de închinăciune – Bucureştiul are cu totul altă faţă, extrem de eterogenă: nicio administraţie locală nu şi-a asumat un proiect urbanistic viabil. Nicio administraţie naţională, indiferent de culoarea politică, nu şi-a asumat un proiect de ţară având drept reper central refacerea şi adunarea laolaltă, într-o singură construcţie modernă, a rămăşiţelor de pietre şi de fresce, risipite prin oraş. Nimeni nu şi-a asumat un proiect european, care să reconstituie Văcăreştii, un simbol al acvilei bicefale din istoria noastră şi să-i redea – mai mult prin sugestie – lumina de odinioară.

Văcăreştii au fost un focar de spiritualitate panortodoxă şi şcoală elevată, timp de un veac şi un sfert, pentru clerici şi mireni, care răspândeau cultura aleasă din Levant până-n Alpii Carpatini.

S-a spus că blestemul mitropolitului Antim ar fi îngropat Văcăreştii… dar nu-i aşa, Antim a aşezat blestem doar pentru aşezământul ctitorit de el, în capitală… prelatul nu a aruncat  anatema doar pentru orori asupra propriului său trup vremelnic… şi s-a lăsat încarcerat, fără să fugă, ştiind bine ce soartă va avea, după ce Brâncoveanul a fost ucis. Blestemul poate fi căutat printre cei ce capul şi-l pleacă… şi încurajează dictatura.

În preajma aniversării unui veac de unitate statală modernă, uităm un lucru esenţial: identitatea naţională n-ar fi de conceput, în absenţa bisericii şi a şcolii, în principatele româneşti.

Frescele Văcăreştilor… fragmentele salvate de sub buldozere (circa 4,8% din pictura murală), zac risipite, iar calvarul restaurării, încă nu s-a încheiat (mai sunt uriaşele tablouri votive).

Sunt răni, în istoria unei naţii, care nu se vindecă nicicând; demolarea Văcăreştilor a fost doar una dintr-o serie, care s-a încheiat în decembrie ʼ89; şi, în fapt, nu s-a încheiat, atâta timp cât, sub ochii noştri, de 27 de ani încoace, cad singure multe alte biserici de patrimoniu, în toată ţara, lăsate de izbelişte, în aşteptarea fondurilor promise pentru restaurare. Mărturiile identităţii noastre se împuţinează, pe zi ce trece.

Deschiderea noii expoziţii permanente a muzeului Capitalei este, de aceea, un eveniment. Martorii acelor vremuri, dintre salvatori, sunt din ce în ce mai puţini.

[1] Termen consacrat de Nicolae Iorga, cu referire la perioada medievală de după căderea Constantinopolului.

[2] Demonstraţia ştiinţifică, pe baza similitudinilor stilistice, tehnice şi inscripţionale, depăşeşte cadrul acestor rânduri.