CULTURA IDEILOR

Limitarea răului

Andrei Marga

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 10 (566), 9 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-10-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_566.pdf

 

 

În „Etica”, Aristotel s-a întrebat „cum ajunge omul să trăiască o viaţă bună?”. Răspunsul: persoana trebuie să întrunească patru condiţii – să aibă poziţie respectată în polis, să aibă prieteni, să dispună de bunăstare pentru a putea reflecta şi să fie sănătoasă. Epicur considera că bucuria cea mai mare se atinge atunci când durerile sunt date la o parte.

Cultura, cum se ştie, le indică oamenilor posibilităţi de a se bucura de viaţă. Economia, politica, etica, arta au la origini acest scop, iar filosofia arată cum se ajunge la „viaţa bună” în condiţiile lumii.

Sunt însă cultura şi obiectivările ei totul în viaţă? Susan Neiman („Evil in Modern Thought. An Alternative History of Philosophy” [„Răul în gândirea modernă. O istorie alternativă a filosofiei”], Princeton University Press, 2002) a pus întrebarea insolită dacă nu cumva ar trebui să vedem nu numai faţa culturii care vrea să indice calea binelui, ci şi o altă faţă, cea a confruntării cu răul. Prin cultură, de fapt, ocultăm răul, pe care suntem nevoiţi să-l înfruntăm. Autoarea consideră că „întrebările cu privire la rău formează puntea de legătură între întrebările cu privire la sens, pe care orice om care gândeşte şi le pune cândva în viaţă, şi textele canonice ale filosofiei”. În alte cuvinte, filosofia se cuvine citită ca răspuns la probleme nu neapărat explicitate, căci la sens se ajunge după ce sesizăm răul şi căutăm să-l înfrângem.

Răul este o temă străveche a teologiei. „Vechiul Testament” şi „Noul Testament” privesc răul din perspectiva luării sub control a surselor sale. Teodiceea, cel puţin de la Iov încoace, a privit însă altfel. Ea a fost elaborată pentru a explica de ce răul subzistă în lume, Dumnezeu fiind omniscient, iubitor de oameni şi atotputernic.

Dar chiar această disciplină a trebuit să-şi lărgească orizontul. Devastatorul cutremur de la Lisabona din 1755 a arătat că lumea dată nu este cea mai bună dintre cele posibile, Primul Război Mondial a infirmat speranţa că iluminismul rezolvă problemele, Auschwitz-ul a ruinat credinţa că oamenii iau ca limită a acţiunilor viaţa altor oameni, 11 Septembrie 2001 a descurajat optica după care istoria duce mereu înainte. Aşa stând lucrurile, răul nu mai rămâne în cadrul teodiceii. El are altă anvergură şi intră în tematizarea filosofiei.

Numai atât? Astăzi – graţie dezvoltărilor din medicină, din ştiinţe, filosofie şi teologie – se pot prinde în arcul tematizării mai multe dintre cele ce se împotrivesc vieţii umane.

Care sunt, de fapt, piedicile „vieţii bune”? Nemijlocit întâlnim suferinţa, boala şi moartea ca fenomene cu care viaţa se confruntă. Întâlnim oameni care refuză să-l ajute pe cel în necaz, care îl desconsideră şi umilesc pe altul, îl bruschează şi defăimează. Întâlnim aservirea semenilor, exploatarea, înfometarea, privarea de drepturi, încarcerarea abuzivă, asuprirea lor. Astăzi, filosofia demnă de nume îşi asumă întreagă această paletă. Mă opresc în articolul de faţă la prima categorie de piedici ale vieţii – anume la suferinţă, boală şi moarte. Cum le facem faţă mai din adâncime? În sprijin vin dezvoltări din medicină. Johannes Huber („Länger leben. Medizinische Perspektiven und ihre Bedeutung fur Gesellschaft” [„A trăi mai mult. Perspective medicale şi importanţa lor pentru societate”], în Konrad Paul Liessmann, Hrsg., „Ruhm, Tod und Unsterblichkeit. Über der Umgang mit der Endlichkeit” [„Prestigiu, moarte şi nemurire. Despre abordarea finitudinii”], Zsolnay, Wien, 2004), pune problemele medicinei în perspectiva mai largă a eliminării durerii, îndepărtării bolii, în cadrul „prevenirii îmbătrânirii («Altersprävention»)”.

El spune că se poate lucra cu încredere în acest cadru, iar previziunea sa este optimistă: „Medicina pregăteşte multe… este vorba înainte de toate nu de prelungirea vieţii, este vorba, pentru a ne exprima în jargonul medicinei, de a crea condiţiile ca un «bios theoreticos», în sens aristotelic, să fie posibil” (p. 247).

Viaţa omului nu poate trece orice graniţă. 120 de ani este perspectiva teoretic posibilă, dincolo de care începe utopia. Argumentul este că pentru orice corp viu este nevoie de prestaţii care presupun procese biochimice. Fenomenul termolabilităţii are corespondent în organismul uman, încât, general vorbind, numai dacă s-ar încălca legile termodinamicii actuale se va putea trece orice graniţă. S-ar putea imagina, desigur, scăderea temperaturii proceselor sub 37 de grade C, care este temperatura medie a corpului, pentru a reduce termolabilitatea, dar această reducere ar împiedica alte procese biochimice hotărâtoare.

Prin unificarea procesării datelor cu cercetarea biomedicală a genomului „se deschide însă o lume complet nouă” (p. 251). Se vor putea prelucra părţi extrem de mici ale genelor pentru a preveni boli (Alzheimer) sau chiar îmbătrânirea. Se va putea lucra la cartografierea creierului („mapping of the brain”) şi la observarea unor mutaţii utilizabile în medicină. Renumitul director al clinicii de ginecologie endocrinologică şi tratarea sterilităţii de la AKH Viena spune că descifrarea codului genetic este doar o faţă a medaliei. A doua, pe care el o cultivă, este epigenetica, adică studiul creşterii copilului. Se constată că, pe măsură ce femeile au condiţii mai bune de viaţă, sarcina este supravegheată, copii sunt mai bine echipaţi şi au o altă creştere. Datele permit concluzia că există un „cod epigenetic” asupra căruia se poate acţiona şi că „homo sapiens” este dependent de el. Potrivit lui Huber, „nu doar în cromozomi rezidă informaţia genetică («Erbinformation»), ci şi în împachetarea cromozomilor” (p. 254). Faptul are consecinţe, încât pentru „prevenirea îmbătrânirii” trebuie acţionat nu doar asupra genelor, ci şi asupra “împachetării («Verpackung des DNA»)” lor. Omul nu îmbătrâneşte precum un automobil, care a rulat mult…. Omul îmbătrâneşte prin acea cutie („Schachtel”) în care se află genele. Iar dacă ne reuşeşte să facem din această cutie o nouă cutie, atunci am înfrânt mai mult sau mai puţin procesul de îmbătrânire” (p. 255). Suntem expuşi mediului înconjurător, dar acţiunea acestuia este mijlocită de „epigenetică, care este hotărâtoare” (p. 256). Procedeele de „inducere a celulelor stem” pot complementa epigenetica.

O primă concluzie este la îndemână. În istorie, vârsta medie a populaţiei a crescut, lent, dar continuu. Genetica, epigenetica, aplicarea informaticii fac posibilă acum reactualizarea vederilor lui Aristotel şi Epicur despre viaţa omului.