CULTURA PSI
Minciuna şi consecinţele ei
Peter Dan
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 10 (566), 9 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-10-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_566.pdf
Evenimentele politice din ultimul timp, atât din Europa, cât şi din SUA, au adus în prim-plan strategia folosirii deliberate a neadevărului în viaţa publică. Din moment ce normele morale şi valorile pe care le reprezintă nu s-au schimbat, minciuna creează un conflict între comportamentul manifest şi structurile normative interiorizate care îl judecă şi îl cenzurează.
De ce minţim? Din punctul de vedere al psihologiei evoluţionare, procesele permanentizate sunt legate de comportamentele care au oferit un avantaj celor care le-au utilizat. Evoluţia speciei noastre s-a petrecut în grupe mici de vânători-culegători, însă strategiile optime de supravieţuire ale individului şi ale grupului sunt radical opuse. Indivizii egoişti au o şansă mai mare de supravieţuire decât cei altruişti, dar grupurile formate din altruişti deţin avantajul asupra grupurilor formate din egoişti. Nevoia de a trăi în grup a dus la dezvoltarea unei protomorale împărtăşite, încurajând comportamentele altruiste care creşteau şansa supravieţuirii comune şi inhibând comportamentele egoiste care o periclitau. Creierele noastre s-au adaptat: ariile corticale cele mai complexe şi recent dezvoltate reglementează comportamentul social. Morala comună încurajează comportamentul echitabil şi spunerea adevărului; cu toate acestea, găsim minciuna şi înşelăciunea în toate culturile. Ele sunt atât de răspândite pentru că au un rol în evoluţie: ajută la medierea conflictului dintre tendinţele altruiste ale grupului şi cele egoiste ale individului, oferind posibilitatea comportamentului egoist dar, în acelaşi timp, menţinând aparenţa aderenţei la normele grupului. Cercetările pe primate arată o corelaţie pozitivă între mărimea neocortexului şi frecvenţa înşelăciunii. De asemenea, prevalenţa înşelăciunii creşte proporţional cu gradul de cooperare. Cu alte cuvinte, dezvoltarea creierului şi a cooperării au dus la dezvoltarea minciunii. Aceeaşi factori care au produs morala împărtăşită care ne-a oferit avantajul evoluţionar decisiv au produs şi minciuna.
Abilitatea de a minţi este legată de tendinţa de a folosi imaginaţia şi a dus la dezvoltarea unei trăsături distinctive a speciei umane: acceptarea realităţii simbolice drept echivalentă, chiar superioară realităţii obiective. Această abilitate conferă un distinct avantaj evolutiv, pentru că permite manipularea reprezentărilor mintale, culminând cu dezvoltarea gândirii abstracte, artistice şi a raţionamentului ipotetic. În pofida faptului că minciuna este inevitabilă, normele morale nu au fost modificate şi minciuna a rămas inacceptabilă. De fiecare dată când minţim, înfruntăm un conflict moral.
Psihologul Dan Ariely a demonstrat că dacă oferim unui grup de subiecţi oportunitatea de a trişa fără a fi prinşi, majoritatea trişează un pic, o minoritate nu trişează deloc şi altă minoritate trişează masiv. Cu alte cuvinte, un anumit nivel de înşelăciune este endemic, dar controlat de mecanisme psihologice. Analiza cu rezonanţă magnetică a arătat că o structură cerebrală – amygdala – care generează răspunsuri emoţionale negative, era activată când subiecţii minţeau, dar nivelul de activare avea tendinţa să scadă cu repetiţia. În plus, scăderea nivelului de activare a amygdalei corespundea unei creşteri în magnitudinea minciunii. Cu alte cuvinte, creierul se obişnuieşte cu minciuna, care se autoamplifică. Mai mult, am dezvoltat o serie de mecanisme de apărare mai subtile pentru distorsionarea adevărului, de exemplu, „adevărismul” (tendinţa de a crede ce dorim) şi adevărul poetic (tendinţa de a găsi justificări morale pentru ceea ce credem), care nu sunt percepute drept minciuni şi nu generează reacţii emoţionale negative.
Când suntem confruntaţi cu o minciună, primul pas necesar este să o considerăm adevărată. Numai aşa putem începe stadiul următor, şi anume verificarea şi respingerea. Din păcate, primul pas are loc automat, pe când al doilea este uşor deraiat de emoţii, grabă, presiuni din partea altora etc. Mai mult, creierul bombardat cu informaţii false devine copleşit şi abilitatea de a discerne adevărul de neadevăr este diminuată. Repetiţia amplifică efectul şi minciuna începe să fie crezută. Consecinţa persistă şi după ce minciuna a fost identificată: o declaraţie de genul „Preşedintele afirmă fals prezenţa unei fraude electorale masive” întăreşte ideea neadevărată că a existat fraudă electorală.
În contextul politicii, răspândirea de informaţii false este deosebit de nocivă. Analiza activităţii cerebrale atunci când suntem confruntaţi cu informaţii care contravin convingerilor arată că efortul este către confirmare, nu către evaluarea critică a informaţiei, iar recompensa maximă are loc atunci când ne simţim consistenţi. Încărcătura emoţională deformează perspectiva şi distorsionează procesul de evaluare, minimalizând importanţa adevărului.
De exemplu, în alegerile recente în SUA ştirile demonstrabil false au fost vizionate mai des pe Facebook decât cele autentice. Concomitent, popularitatea lui Trump şi a lui Putin în rândul republicanilor au crescut: Putin era văzut mai favorabil decât orice politician democrat.
Havel a scris că oamenii trebuie să trăiască în adevăr. Minciuna este o armă cu două tăişuri. Consecinţele alarmante descrise mai sus au apărut într-o societate cu o lungă tradiţie a unei prese libere şi a unei dezbateri riguroase. Ne putem întreba care vor fi consecinţele pentru o societate cu o lungă tradiţie de corupţie şi dezinformare.