CULTURA ANTROPOLOGICĂ

Rubrica PRIN OGLINDĂ

Misterioşii japonezi

Valentin Protopopescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 10 (566), 9 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-10-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_566.pdf

 

Cred că este terapeutic uneori să revezi cărţile mai vechi. Actualitatea nefiind decât o chestiune de convenţie, e clar că o călătorie în trecutul apropiat poate revela descoperiri structurante. Şi cum suntem apăsaţi de monotonia şi previzibilitatea existenţei cotidiene, una care ne transformă în sclavi ai banalităţii, avem o extraordinară nevoie de noutate şi diversitate, pe care le căutăm cu disperare. Şi făcând aşa ceva, iată ce am descoperit…

Editura Nemira din Bucureşti a lansat nu cu multă vreme în urmă o serie intitulată „Ghidul xenofobului”, care, în ciuda titlului violent şi neconvenabil politic, este departe de ceea ce ar putea să pară la prima vedere. Ca să n-o lungesc: „Ghidul xenofobului”, într-un format de buzunar, prezintă „micile calităţi şi marile defecte” ale diferitelor neamuri, popoare şi naţiuni. La rigoare, nici nu e vorba despre xenofobie în asemenea cărticele, ci tocmai despre un antidot contra acestei frici iraţionale în raport cu străinii, necunoscuţii şi exteriorii comunităţii căreia îi aparţinem.

Pentru a ilustra acest banal adevăr, am ales un volum cu parfum exotic: „Ghidul xenofobului. Japonia”, de Sahoro Kaji, Noriko Hama, Robert Ainsley şi Jonathan Rice. Prin urmare, vă invit să-i cunoaştem pe japonezi. Mă rog, sunt conştient de imposibilitatea de fapt a acestei invitaţii, niciodată pe deplin realizabilă. Însă măcar o aproximare rezumată şi netrădătoare a firii şi obiceiurilor niponilor este binevenită, cu condiţia să fie riguros realizată. Iar părerea mea este că economiştii Sahoro Kaji şi Noriko Hama, muzicianul Robert Ainsley şi specialistul în studii interculturale Jonathan Rice, în calitate de autori ai volumului „Ghidul xenofobului. Japonia”, tradus de Adriana Bădescu, sunt foarte competenţi în a îi prezenta pe japonezi aşa cum sunt ei în realitate.

Blagosloviţi de mama-natură cu un teritoriu locuibil în abia a şasea parte a sa, niponii trăiesc sub blestemul înghesuielii. Şi să dorească, tot n-ar fi izbutit să fie altfel decât gregari, căci în condiţiile habitatului lor este practic imposibil individualismul. Pentru niponi, lucrurile sunt clare: există „uchi”, adică „înăuntru” sau „acasă”, pe de o parte, iar, pe de altă parte, există „soto”, respectiv „afară” sau „ei” sau „străinătatea”. Niciun raport între cele două tipuri de entităţi, oricum niciunul care să strice identitatea geometrică şi ontologică a niponilor şi străinilor. Altfel spus, între „nihon” şi „gaijin”, adică între „japonez” şi „străin”, distanţa este astronomică. Ea nu poate fi umplută nici măcar cu bune intenţii. Solidari între ei, înţelegându-se de multe ori fără cuvinte, cu un simţ al colectivităţii care i-ar fi făcut invidioşi până şi pe bolşevicii fanatici ai lui Troţki, japonezii se comportă într-un fel acasă şi mult diferit în străinătate. Foarte cutumiari şi excesiv de ritualici în plan social, ei scapă din lanţ când părăsesc pământul patriei, simţindu-se eliberaţi de convenţiile pe care, altfel, le adoră şi le glorifică.

Pentru niponi, să fii „gaijin” înseamnă de fapt trei lucruri: 1) să fii negru; 2) să fii coreean; 3) să fii american. Japonezii pun mare preţ pe trăsăturile caucaziene ale iancheilor, ei asimilând orice occidental cu starea de american. Ochii de safir, părul blond şi statura înaltă stârnesc neobosit invidia şi admiraţia niponilor. Dacă pe americani, adică pe apuseni, niponii îi privesc cu o anumită deferenţă admirativă şi invidioasă, în schimb pe negri îi dispreţuiesc, iar pe coreeni îi descalifică din start, negând cu desăvârşire faptul că aceştia reprezintă cea mai numeroasă minoritate din arhipelag, fiind mereu în istorie superiori tehnologic băştinaşilor.

Japonezii au probleme mari când trebuie să folosească persoana întâi singular. Nu e vorba de modestie, ci despre imposibilitatea lor logic-gramaticală de a concepe individualitatea. În insule totul este colectivitate, interes comun, solidaritate naţională şi credinţă în superioritatea de ordin divin manifestată de niponi, copiii zeiţei solare Amaterasu. Japonezii ori sunt împreună, ori nu sunt deloc. De aici şi o incredibilă soliditate mentală, de aici şi forţa de a rămâne împreună în faţa marilor lovituri date de soartă. Şi slavă Domnului, câte au fost în arhipelagul nipon!