CULTURA LITERARĂ

DOSARELE REVISTEI CULTURA

Noua poezie nouă. Dincolo de „douămiism”

Dosar coordonat de Alex Ciorogar

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 10 (566), 9 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-10-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_566.pdf

 

Postmodernismul românesc a fost receptat, nu o dată, drept o paradigmă importată oarecum bovaric în lipsa unei reale postmodernități. Reprezentanții milenarismului poetic (fie că vorbim de neoexpresionism, fie că ne referim la filiera autobiografic-fracturistă ori la cea vizionaristă) s-au concentrat – dincolo de prezența lor pe anumite platforme literare internautice – asupra temelor „realului” fără a valorifica însă, cu foarte puține excepții, apariția noilor dimensiuni ori contexte, să zicem, digitale (cu toate că problematizarea impactului lor datează, teoretic vorbind, încă de la începutul anilor 1990 – vezi, de pildă, textele lui Ion Manolescu). În schimb, tinerii scriitori debutați după 2010 se remarcă prin impunerea unor formule și problematici aflate în relativă concordanță cu trăsăturile extremei-contemporaneități (direcțiile post-umane, influența mediilor electronice, consecințele globalizării sau ale capitalismului cognitiv și altele).

Conținând două texte teoretice și o anchetă, dosarul revistei „Cultura” cartografiază tocmai noile discursuri poetice românești de după fenomenul 2000. Miza acestui demers este de a provoca nu un bilanț propriu-zis, ci, mai curând, de a investiga condițiile și modurile de existență a unei posibile grupări literare „post-douămiiste” care se îndepărtează, în egală măsură, atât de logica manifestelor așa-zis avangardiste, cât și de ideea generației literare.

 

Câteva reflecții pe marginea metamodernismului

Alex Ciorogar

Aș vrea să indic, pe cât posibil, câteva din cele mai relevante trăsături ale poeticilor actuale, astfel că, în încercarea de a cartografia formulele și tematicile noilor discursuri, voi apela – și asta tocmai pentru a evita conceptul de generație literară – la un alt tip de demonstrație ce vizează, mai curând, examinarea modalităților în care un concept anume reușește să surprindă atmosfera estetică specifică unui moment de după postmodernitate. În completarea observațiilor pe care le voi face în continuare, am preluat câteva din comentariile pe care le-am semnat, în ultimii 3 ani, pe marginea câtorva cărți de poezie care mi s-au părut a fi relevante.

Revenind, metamodernismul pare a constitui, la nivel internațional, una dintre cele mai discutate și discutabile teorii apărute în zorii noului mileniu. Se vorbește tot mai mult despre existența a cel puțin trei tipuri diferite de reacții la postmodernitate. Prima constă, destul de previzibil, în revalorificarea categoriilor estetice premoderne. Cea de-a doua are în vedere, în schimb, o depășire cu orice preț a postmodernismului, pe când ultima – despre care voi discuta în continuare – reprezintă o soluție oarecum împăciuitoare. Rețin, pentru moment, doar faptul că formele poetice recente mizează, de pildă, pe construcția unor alte tipuri de semnificație fondate, ca să zicem așa, pe principiul sincerității ori al întâietății afectelor, fără a renunța însă – și asta e esențial – la câștigurile postmodernismului ludico-ironic. Nu e vorba, așadar, de o întoarcere, cum bine arată Luke Turner (într-un mic eseu intitulat „Metamodernism: A Brief Introduction” [Metamodernism: scurtă introducere], apărut la începutul lui 2015 pe site-ul www.metamodernism.com), la pozițiile ideologic-naive ale modernității, ci, mai degrabă, de o inteligentă dramatizare a oscilațiilor continue dintre modernism (în sensul larg al termenului) și postmodernism ori, mai simplu, dintre entuziasm, pe de o parte, și ironie, pe de alta: „a kind of informed naivety, a pragmatic idealism, a moderate fanaticism, oscillating between sincerity and irony, deconstruction and construction, apathy and affect” [„un soi de naivitate avizată, un idealism pragmatic, un fanatism moderat, oscilând între sinceritate și ironie, deconstrucție și construcție, apatie și afect”]. Cei care au definit însă pentru prima dată conceptul (așa cum îl utilizez aici – vezi articolul „Notes on metamodernism” [„Note despre metamodernism”] din „Journal of Aesthetics & Culture”, vol. 2, 2010, pp. 1-14) – Timotheus Velmeulen și Robin van den Akker – subliniază încă și mai ferm importanța glisărilor „between a typically modern commitment and a markedly postmodern detachment” [„dintre un angajament tipic modern și o detașare marcat postmodernă”]. Una peste alta, nu e greu de observat că metamodernismul reprezintă, deocamdată, cea mai adecvată metaforă critică pe care o putem întrebuința în vederea descrierii unei noi sensibilități culturale, cu toate că nu puține sunt propunerile alternative: hipermodernismul (Gilles Lipovetsky), digimodernismul (Alan Kirby), automodernismul (Robert Samuels), altermodernismul (Nicholas Bourriaud), cosmodernismul (Christian Moraru), transmodernismul (Enrique Dussel, Paul Gilroy) și, la modul foarte general, post-postmodernismul (Jeffrey Nealon și alții).

Observația e valabilă și pe teren autohton. Literatura ultimilor aproximativ 20 de ani se defineşte fie împotriva, fie în prelungirea, dar mereu în raport cu practicile poetice ale optzeciştilor postmoderni. Culmea e că şi conceptele vehiculate de critică sunt aceleași pe care Mircea Cărtărescu le consolidase în teza sa doctorală: textualism, biografism, neo-expresionism şi minimalism. În procesul caracterizării cât mai exacte a morfologiei poetice actuale, argumentul meu se bazează, între altele, și pe nevoia introducerii în însuși cadrul ideii de autenticitate ori tranzitivitate a distincției dintre cel puțin două modalități diferite de conceptualizare/realizare ale acesteia. Așadar, cred că ar fi util să vorbim, pe de o parte, despre un tip de tranzitivitate „post-cărtăresciană” (mă gândesc nu doar la formele diluate de epigonism, dacă vreți, ci și la cele câteva dialoguri culturale productive apărute pe parcursul anilor ’90), dar și despre o formă de autenticitate „anti-cărtăresciană” (răbufnirile generației 2000 și, în special, ale anarhiștilor fracturiști), pe de alta. Merită apoi remarcată existența unui al treilea soi de tranzitivitate care tinde a traversa discursuri sau mișcări și mă refer, desigur, la acel „grad zero” al scriiturii. În opoziție însă cu toate aceste eforturi de transparentizare se află noile stilistici baroc-parnasiene, tendința fiind aici de opacizare. Adaug imediat: desprinderea (dacă există, într-adevăr, așa ceva) nu e implementată în termenii unei rupturi. Ea nu urmărește, așadar, o logică a stângii. Ba chiar dimpotrivă, responsabilitatea formelor ori angajarea socială, mai ales în ce privește raportul cu celelalte generații, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire.

Declarația conform căreia poezia nouă și reprezentanții cei mai de seamă ai acesteia se întorc, ca să apelez la câteva locuri comune, către acel tip de poezie pe care Hugo Friedrich o caracterizase drept o „lirică” a intelectualității și a austerității formelor sau, dacă vreți, la acea filieră pe care Marcel Raymond o identificase ca aparținând artiștilor este infinit mai adevărată decât oricare altă încercare de instrumentalizare a modificărilor în termeni belicoși. Dacă Bogdan-Alexandru Stănescu proiectase lupta intergeneraţională în termeni psihanalitici, putem spune, fără teama de a greși, că tinerii poeţi de azi par să se fi detașat complet de intrigile complexelor freudiene. Fără să se-ntoarcă împotriva practicilor postmoderne, tinerii poeţi debutaţi după consolidarea principalelor nume şi direcţii ale generaţiei 2000 au fost martorii unor conflicte intergeneraţionale (aproape) sterile, motiv pentru care, fără a juca până la capăt cartea ironiei distructive, aceştia aleg, cu bună ştiinţă, să refolosească în avantajul lor o parte a convenţiilor literare dinamitate nu cu mult timp înainte de anarhiştii fracturişti; ei obţin, în consecinţă, efecte poetice admirabile, fiind pe deplin conştienţi că nici măcar clişeele nu trebuie ignorate, ci mai curând curtate.

Dincolo de meritul de a fi compus un inventar al sensibilității actual-digitale, textele lor – haotice, sofisticate, emoționante – se remarcă prin aceea că ne oferă nu doar un fascinant spectacol al prețiozității, ci și o subtilă tactică recuperatoare (coagularea unor tradiții, adică, dintre cele mai divergente). Deosebit de caracteristic este, în acest sens, modul în care, problematizând fragilitatea/instabilitatea noilor condiții social-tehnologice, ei reușesc să valorifice tocmai relativismul, dar și rezervele de productivitate ale unor diverse formule retorice. Dinamica și formele literaturii „extrem-contemporane” ar putea fi explicate, pe scurt, drept rezultatele conflictului și ale tensiunilor dintre tradiție și noua cultură digitală. Poezia actuală a reușit însă să integreze mecanismele ce păreau să-i prevestească moartea. Spațiul cărții a devenit unul privilegiat tocmai datorită faptului că interferențele dintre codurile digitale și urmele expresiei scripturale pot fi – în limitele paginii – constant negociate. Ceea ce duce ușor la concluzia că gestul literar e încă capabil de reinscripționarea lumii virtuale în/prin tocmai materialitatea corpului creator. Nu e deloc riscant să vorbim, așadar, de trecerea de la o serie de poetici hard la altele mai soft. La fel de evident e, pentru cei care au urmărit cu atenție poezia ultimului deceniu, că importanța pe care o avusese înregistrarea nemediată a experienței (în textele douămiiștilor) e abandonată acum în favoarea construcției unor mici universuri discursive. Trecerea de la așa-numita critică socială la desocializarea imaginativă a noilor poetici e, în acest sens, suficient de grăitoare. Noul trend academist (ce ar trebui înțeles în sensul configurării unui retroalexandrinism) e marcat, printre altele, de revalorificarea formelor fixe, dar și de preferința pentru o oarecare artificialitate hiperconștientă.

Subliniez convingerea conform căreia, atât din punct de vedere tematic, cât și din punct de vedere stilistic, valoarea textelor tinerilor poeți de azi reprezintă o garanție suficientă privind posibilitatea schițării unui nou portret de grup. Mizând, reamintesc, pe depersonalizarea discursului, altoită, destul de bizar, cu externalizarea retorică a sentimentalismului, dar și pe exhibarea hipersensibilității trecută prin diverse filtre ale distanțării autoironice, paradoxurile sunt completate de înregistrarea efectelor transgresiunii granițelor dintre genuri, discipline și mijloace media. O achiziţie recentă o reprezintă raportul complet naturalizat pe care poezia îl subîntinde azi atât cu modelele canonice, cât şi cu cele marginale. Într-o literatură fără frontiere, poezia nu se mai raportează, cum o făcea până nu demult, (doar) la un alt text literar, ci şi la un serial TV, un joc video sau, de cele mai multe ori, la cele mai întunecate colțuri ale industriei muzicale. După zgomotul manifestelor milenariste, juniorii fac un pas în spate, punând o barieră între ei și noile tipuri de expresivitate (fie că e vorba de ecranul dispozitivelor electronice, fie că e vorba, pur și simplu, de o distanță autoironică). Pline de interes rămân, așadar, și considerațiile privind natura rizomică a noilor producții poetice. Marotele antiliterare (posttragicul, postironicul) și predispozițiile estetice ale culturii electronice (globalizarea, fluidizarea, pluridimensionalitatea) completează acest profil în care remarcabile devin următoarele câteva transferuri: trecerea de la transcrierea directă a biografismului la explorarea imaginativă a afectelor și a cognițiilor; de la anarhismul neoavangardist la tehnologismul reflexiv; de la minimalismul autenticist la exhibarea hauntologică a plenitudinii excesive; de la neoexpresionismul visceral la empirismul fabulatoriu și, nu în ultimul rând, de la construcțiile vizionare la bovarismele exotice.

Într-o epocă a globalizării digitale, transformarea poeților (departe de a se mai autodefini drept simpli scriitori, aceștia tind sau își doresc a fi, mai mult ca oricând, orice altceva: gameri, hackeri, DJs, curatori, bricoleuri sau, de ce nu, adevărați antreprenori) și a poeziei sub influența tehnologiilor digitale e mai mult decât inevitabilă. Problematizarea impactului tehnologiilor informaționale asupra – horribile dictu – condiției umane, e concurată doar de modalitățile prin intermediul cărora mecanismele digitale au început să ocupe un loc central în cadrul elaborării unor noi tactici retorice. Limbajul devine, bunăoară, o simplă extensie tehnologică (vorbeam, într-o cronică la „Instalația” lui Alex Văsieș, despre trecerea de la tehnici la tehnologii literare), iar sensibilitatea nu mai apare altfel decât intens hibridizată (vezi, de pildă, textul pe care l-am semnat despre „Dialectica urșilor”, ultimul volum marca Radu Nițescu). Nu mai puțin inovatoare și fecunde s-au dovedit a fi interogațiile adresate iluziei identitare. Spectralizarea identității subiectului poetic și transferul acesteia în spațiile interstițiale dintre biologie și tehnologie au prilejuit nașterea unei auctorialități neuronale în care individul rămâne un simplu nod într-o rețea de comunicare aflată dincolo de genuri, regnuri ori specii: ilustrativ e, în acest sens, proiectul „Nada”, unde Andrei Dósa confecționase câteva exemple magistrale de hiperrealitate. Dincolo de faptul că un poet neoromantic precum Ștefan Baghiu se dovedește mai abil în recuperarea unor sugestii ale inefabilului decât ceilalți colegi ai lui, dincolo de faptul că putem identifica atât încercări circumspect-conservatoare (estetica noului Est la Matei Hutopila), cât și proiecte ceva mai îndrăznețe (epopeea eroi-comică a acestui Cărtărescu-bufon care este Florentin Popa), capital rămâne, totuși, faptul că experimentele unui Vlad Drăgoi, dacă vreți, pot fi oricând asociate unei mișcări generic intitulate noua sinceritate („The New Sincerity” – una dintre direcțiile aflate sub cupola largă a metamodernismului).

Un ultim aspect trebuie punctat. Chiar și atunci când nu e conceptuală (Sebastian Big, Dmitri Miticov), postumană (Gabi Eftimie, Vasile Mihalache, val chimic) ori avangardistă (în înțelesul foarte larg al termenului – Alex Cosmescu, Vlad Moldovan), poezia contemporană pare a fi supusă unei serii întregi de constrângeri dezvoltate în raport cu moștenirea romantică ori cu însăși ideea de expresivitate – o serie de gesturi stilistice, retorice și etice pe care versificatorul autoreflexiv de azi se vede nevoit a le ocoli, o listă neagră pe care Gillian White o numise, extrem de sugestiv, „lyric shame” [„pudoare lirică”] (sau, cum spune într-alt loc, „the poetics of embarrassment” [„poetica rușinii”]). Deși termenul e, într-adevăr, riscant, aș zice că noua ontologie nu ține nici de un registru al realului, nici de unul al imaginarului, ci, așa cum ne-am obișnuit deja, de unul virtual. Prin tematizarea convențiilor subiectului liric, poezia își pune sub semnul întrebării propria contribuție la instaurarea vechii paradigme culturale, precum și posibilitatea unor viitoare reconfigurări.

 

O generație postumanistă?

Paul Cernat

Dacă în legătură cu condițiile social-politice și economice ale afirmării generației ʼ80 s-a vehiculat ideea unui „postmodernism fără postmodernitate” (Mircea Martin), în legătură cu așa-numita generație (sau promoție) douămiistă s-a vorbit, în ultima vreme, de o „postmodernitate fără postmodernism”. Ambele formule sunt deopotrivă valide şi susceptibile de nuanțări importante. Mai întâi, în România finalului de regim comunist pătrunsese din plin, pe căi mai mult sau mai puțin informale, stilul de viață și cultura specifică societăților occidentale deja intrate în postindustrialism și consumerism. De cealaltă parte, literatura, mai ales poezia celor mai recente promoții, se înscrie, fie că ne place s-o recunoaștem sau nu, într-o paradigmă care i-a avut ca placă turnantă pe optzeciști. Putem vedea în emergența literaturii și culturii noastre tinere din deceniul nouă al secolului trecut o asimilare specifică – importată, într-adevăr, cu destul bovarism – a, cu un termen al lui John Naisbit, megatendințelor Occidentului postbelic. La limită, a globalizării modelului american postmodern, filtrat prin așa-numita french theory poststructuralistă. Cât a fost subversiune livrescă și cât a fost neoautenticism biografist în această fostă nouă literatură ține, pe de o parte, de datele umanismului tradițional sau modern, puternic literaturocentric, în care fuseseră formați reprezentanții săi din România, şi, pe de altă parte, de experiențele formative definitorii ale generației în speță: o copilărie și adolescență impregnate de spiritul liberalizării poststaliniste, cu reoccidentalizarea culturală aferentă, dar și cu primul impact major al culturii pop, de tip flower-power; și o tinerețe romantic-cenaclistă traumatizată, după absolvirea facultății, de închiderea ultranaționalistă a regimului, de prăbușirea socio-economică generalizată, de marginalizarea literară și de fenomenul navetismului, cu tot ce a implicat el. Așa-numitul nouăzecism din prima parte a deceniului următor diferă de optzecismul propriu-zis mai ales prin cenaclurile frecventate de membrii săi – Universitas în loc de Cenaclul de Luni – și prin datele specifice ale debuturilor editoriale, de regulă amânate postdecembrist: un optzecism postapocaliptic, mult mai dezinhibat formal și tematic prin eliberarea de cenzură. Iar generația 2000 ține de cu totul alte date socio-culturale. Douămiiștii s-au format într-o postmodernitate cu mai multe viteze, cu o copilărie petrecută în comunismul terminal (și devenită pentru unii din ei subiect de ego-ficțiuni autobiografice), cu o adolescență marcată de „tranziția postcomunistă” și cu o afirmare editorială în preajma „integrării euroatlantice”. Dar nu vreau să intru prea mult în detalii sociologice.

Ceea ce vine „după” generația 2000, ridică, înainte de orice, o problemă taxonomică. A periodiza literatura acestor promoții după criteriul generaționist decenal din mileniul trecut, reformulat de regretatul Laurențiu Ulici și de alții pe modelul planurilor cincinale din comunism, a devenit de acum ridicol: cum ar suna, de exemplu, „scriitori douămiizeciști” sau „douămiidouăzeciști”? Îngrozitor, desigur. Și, mai ales, inoperant. Avem de-a face, apoi, cu o generație (promoție) ai cărei membri n-au mai prins nici măcar în copilărie regimul comunist. Sunt, biologic vorbind, copiii generației optzeciste (optzeciste într-un sens foarte larg, nu doar strict literar). Și, într-un sens, copiii globalizării. Copilăria lor este definită de mutațiile anilor ʼ90, adolescența – de speranțele și entuziasmele integrării în Uniunea Europeană, iar maturizarea – de criza economico-socială de după 2010, cu efectele ei succesive și noile fenomene civice. Literar și cultural, au fost catalogați, disprețuitor sau nu, drept „prezenteiști” de mulți comentatori din generațiile mai vârstnice. Sunt, în orice caz, mult mai puțin legați de tradiție decât optzeciștii – al căror raport „intertextual” cu istoria literară era strâns – și chiar decât douămiiștii, atașați și ei în scrisul lor de o istorie mai mult sau mai puțin recentă. De aici decurg, desigur, riscuri importante. Un termen generațional adecvat pentru a-i descrie și situa mi se pare a fi, în acest moment, acela de „generație postumanistă”. Ca dominantă, modelele lor trebuie căutate mult mai puțin pe verticală (în tradiția culturală autohtonă sau umanist-europeană) decât pe orizontală (scriitori, artiști și teoreticieni contemporani de pretutindeni). Probabil, singura relație vie cu predecesorii lor autohtoni este cea cu optzeciștii din care, în bună măsură, provin. Cu generațiile mai vechi, tinerii în cauză nu par să mai aibă un limbaj comun, coduri și valori comune. Influența new media și social media este cea mai puternică în cazul lor – au crescut cu ele, fără nevroze de adaptare, și, dintre generațiile active, sunt cel mai bine conectați la noua cultură digitală, ludică, hi tech și în rețea. Oricum, spre deosebire de optzeciști și nouăzeciști, raporturile lor cu globalizarea, consumerismul, capitalismul global și noile tehnologii nu (mai) sunt deloc bovarice. Sunt, dimpotrivă, cât se poate de firesc „naturalizate”. Iar problema raporturilor cu postmodernismul, încă prezentă la douămiiști, nici măcar nu se mai pune. A raporturilor cu postumanul și cu postumanismul însă da, mai mult ca oricând. Avem de-a face, așadar, tot cu o generație „post-”. Ce impact au asupra scrisului lor toate aceste date, să le spunem, biografico-socio-culturale, rămâne încă de văzut și de evaluat. Mai ales că datele istoriei înseși se schimbă într-un mod rapid și dramatic, iar cei care, în anii ʼ90, au pariat, împreună cu Fukuyama, pe împlinirea hegelianului „sfârșit al Istoriei” au fost siliți să recunoască faptul că s-au înșelat. Trăim azi efectele perverse ale globalizării (unii spun că se prefigurează chiar un revers al ei), și ne e foarte dificil să anticipăm, în acest moment, viitorul impact al acestor fenomene în plan artistic (o recuperare, în alt plan, a maximalismului istoric și a valorilor „tari”? o reformulare a spiritului de comunitate, a identităților în genere? vom vedea). Cu excepția poeziei, proza și critica literară cele mai tinere din România de azi nu ne oferă deocamdată nici perspectiva necesară, nici eșantioanele reprezentative aferente, astfel încât orice caracterizări peremptorii trebuie luate cu destulă precauție. Sigur că au apărut, apar tot timpul, destui prozatori interesanți și cu potențial (M. Duțescu, Tudor Ganea, Flavius Ardelean, Lavinia Braniște – cu toții, deja, oameni de peste 30 de ani), iar în critica literară s-au ilustrat deja câteva nume promițătoare – unele chiar la „Cultura”, care a susținut de altfel, în ultimul deceniu, și impunerea multor critici din generația 2000.

Ca de obicei însă, teritoriul literar pe care putem lua cel mai bine „pulsul” noilor mentalități și sensibilități generaționale rămâne poezia. Aici se află, de departe, eșantionul cel mai bine reprezentat numeric și mai relevant. Nemaiocupându-mă, în ultima vreme, prea mult cu comentarea critică a cărților din domeniu, deși am urmărit relativ constant producția celei mai noi promoții, mă voi feri să dau acum liste și nume, pentru a nu comite nedreptăți flagrante. Ceea ce pot să observ totuși, la un nivel foarte general, este apariția unui nou romantism basic, visceral și cosmopolit, în care biograficul cel mai acut se asociază cu o dimensiune intens fantasmatică, pe linie distopică și psycho, iar lumea virtuală și tehnologică, absorbită prin toți porii, se combină adesea cu o lume eco-naturistă. Nu modelele retorice ale poeziei s-au schimbat în raport cu cele impuse de modelul american al postmodernilor noștri, deși ele sunt mult extinse și adaptate, cât mai ales sensibilitatea și formele sensibilității. Nu am sesizat apariția unor poeți reprezentativi, care pot să spargă plafonul unei epoci și să o definească la cote înalte – am citit însă destui poeți cu potențial și e posibil ca în viitorul apropiat percepția mea să fie mult modificată.

Un lucru mi se pare din ce în ce mai evident: postumanistă sau nu, noua promoție crește și merită urmărită cu atenție. Vorba unui tânăr poet de mai demult: „Simți cum distinct, în adânc/ Stropi de lumină se strâng”.

 

Anchetă

  1. Prin intermediul/intermedierea unor cenacluri („Institutul Blecher”, „Zona nouă”), reviste („Poesis Internațional”, „Zona nouă”), edituri (Casa de Editură „Max Blecher”, Editura „Charmides”), pe care le-ați instituit sau de care ați fost sau sunteți apropiați, ați contribuit, într-o măsură mai mult decât semnificativă, la configurarea și promovarea unor tineri autori (poete/poeți) foarte bine primiți atât de publicul cititor, cât și de specialiști. Pretextul e suficient pentru a ridica câteva întrebări: Credeți în conturarea unei noi promoții poetice? Care ar fi, la o descriere succintă, trăsăturile ei specifice?
  2. Importantă se dovedește a fi, în aceste condiții, constituirea unui nou clasament literar, motiv pentru care vă propunem realizarea unui top al celor mai valoroși scriitori debutați, cum ziceam, după 2010 (maximum 5). Justificați-vă, pe scurt, alegerea.

 

Radu Vancu

  1. Da, cred că tinerii poeți debutați după 2010 (adică după constituirea a ceea ce putem numi „douămiismul poetic”) sunt suficient de net diferiți de antecesorii lor pentru a putea fi considerați o nouă promoție. De fapt, cred că deosebirea dintre ei și antecesori nu e una doar de poetică, ci chiar de paradigmă de cunoaștere; e vorba de un mod complet diferit de a fi în lume. Mentația lor nu mai funcționează ca un producător de texte, subconștientul lor nu mai e organizat ca un limbaj, ca să reiau formula celebră a lui Lacan; întrucât ei sunt primele produse integrale ale Evului Media, mentația lor coagulează în imagini, pe care le asociază după logica stranie și hipnotică a videoclipurilor, iar nu ca pe brațe ale unor arbori textuali. Dacă noi veneam din galaxia Gutenberg, ei vin din galaxia Zuckerberg (Facebook-ul fiind un enorm agregator de imagini și de fulgurante videouri).Iată de ce textele lor sunt atât de izomorfe cu videoclipurile; nu e vorba doar de inserția de referințe muzicale în text (asta o făcea deja, cu 30 de ani înaintea lor, Mircea Cărtărescu), ci de faptul că textele lor funcționează izomorf cu videoclipurile, prin concatenări de imagini după o logică onirică, halucinantă, desprinsă de orice algoritm logic al construcției de text. Textele lor nici nu sunt texte, de fapt, în înțelesul atât de intens teoretizat în optzecism al conceptului; ci sunt videouri, polipieri de imagini, traduceri ale unei lumi imaginale în texte imaginale. Abia odată cu ele „vremea poemul înalt, amețitor a trecut”, cum clama Mariana Marin; ele nu mai sunt texte verticale, vizând profunzimea, ci texte orizontale, rizomatice, vorba lui Deleuze, în care imaginile proliferează una dintr-alta în ramificații anamorfotice și halucinante, fără să încerce să coaguleze vreun sens profund, ci o metaimagine superficială și hipnotică – precum dreptunghiul unui laptop pe care rulează un videoclip, să zicem. Cum spuneam, nu e o diferență de poetică aici – ci una care ține de însăși inserția în lume a celui care scrie. Noi eram ultima generație de hominizi a căror mentație se desfășura înăuntrul Textului; ei sunt prima generație de hominizi a căror mentație funcționează ca Imagine. (Exagerez, firește – și noi suntem permeați de Imagine, și ei de Text. Dar cred că nu greșesc atunci când stabilesc predominanțele.) Ei sunt prima generație produsă integral de Ecranul Global, de Capitalismul Artist, de Hiperestetizarea Lumii. Și abia aștept să văd ce & cum vor scrie, ce & cum va fi lumea văzută de ei.
  1. Firește, lista asta o să-mi dea iluzia că îmi aduce 5 amici & certitudinea că îmi face alți 95 de inamici eterni. Dar, de dragul jocului de societate pe care orice listă de genul ăsta îl presupune, o s-o fac – precizând că iau în calcul numai poeți debutați din 2012 încoace, de când schimbarea asta de paradigmă cred că e mult mai sesizabilă. Iată-i, așadar, pe cei 5: Radu Nițescu, Alex Văsieș, Krista Szöcs, Ștefan Baghiu, Ana Donțu. Toți cinci sunt foarte buni, fiecare cu o qualité maîtresse pe care o să încerc s-o rezum în câteva cuvinte. Dintre toți, favoritul meu e Nițescu: are imaginarul cel mai coagulat, cel mai consistent, știe să facă imaginea tridimensională, policoloră, dând în același timp senzația că-i vine foarte ușor să o facă, natural, wie der Vogel singt [„așa cum cântă pasărea”]. Văsieș e un cerebral puternic, dar nu unul raționalist și rece, ci un cerebral care e astfel din spaimă de intensitatea propriilor psihisme. Pare că-i vezi poemele printr-o sticlă groasă pe care a așezat-o peste imagini – nu ca să le protejeze, ci să se protejeze pe sine de ele. Krista e sentimentală și etică, nu-i de mirare că în prima ei carte s-a atașat atât de Mariana Marin – dar în poemele splendide pe care le scrie acum e o crispare, o duritate, o escaladare a sentimentului care o aduce în familia spirituală a Angelei Marinescu. Baghiu e aluvionar, pletoric, un sentimental foarte intens care face pe cinicul (cam ca Mușina, cu care temperamentul îl aseamănă), poemele lui sunt lungi nu fiindcă ar fi construcții ambițioase, ci fiindcă are nevoie de mult spațiu pentru ca viziunea lui să se coaguleze – iar imaginea lor e hipnotică și neclară, ca la supraexpunere (ceea ce, în poezie, e un avantaj – dar, când trece în cronici, nu-i face serviciu). Ana, în fine, e cinematografică și tehnică, narativizând un puternic fond traumatic, tratat întotdeauna la rece, temperat cumva cu disperare, fără diezi și acute, dar inflamat din când în când de imagini lynchiene și memorabile.

 

Claudiu Komartin

  1. Nu m-a interesat nici un moment conturarea unei noi promoții sau generații – singurul lucru pe care l-am avut în vedere de-a lungul acestor șapte ani a fost să conserv un spirit și să fac tot posibilul, din poziția în care eram și cu lucrurile pe care ajunsesem să le știu după cufundarea în toată fiertura asta literaro-publicistico-editorială, să particip la un efort de continuitate și de prezervare a unui tip de relaționare și de conduită între oamenii care se ocupă (și urmăresc pasionat ce se întâmplă) cu poezia. Cu alte cuvinte, mi-am asumat responsabilitatea de a organiza cadrul, contextul (în absența unor mecanisme instituționale valide) în care oameni cu 5, apoi cu 10, acum cu 15 ani mai tineri decât mine să ia contact cu discursurile „la zi”, să vadă ce și cum se vorbește despre literatură, să se verifice împreună cu alții atinși de același morb, apoi să debuteze, să se individualizeze tot mai decis, luând toată povestea asta pe cont propriu. Promovându-i pe cei mai tineri (mai întâi prin lecturile la Institut, apoi debutându-i în „Poesis internațional”, în cele din urmă scoțându-le, acelora dintre ei pe care i-am simțit pregătiți și la potențialul maxim, volumele la Casa de Editură Max Blecher), am făcut un gest de sanitate pentru mine și cei alături de care am debutat. Generozitatea ca generozitatea, dar ce haz are să nu se mai întâmple nimic important după tine? Eu ca autor am avut și am de învățat lucruri valoroase, poate decisive pentru evoluția mea, de la cei care intră acum în joc și sper ca asta să nu se schimbe prea curând. Ce anume? Felul în care poezia nu mai are referințe exclusiv culturale (asta se vede cel mai clar la Vlad Drăgoi, Florentin Popa, Dumitru Vlad sau Sebastian Big), că nu se mai vorbește despre „autenticitate”, „talent”, „validare”, că poeții cei mai tineri par interesați mai mult de o dimensiune socială și politică (fără să sugerez prin asta că vreunul dintre ei ar fi interesat de militantisme de cafenea sau de discurs urlat și belicos ca acum 15-18 ani la Marius Ianuș & co.) intimă, că încearcă să intre în pliurile discursurilor obsedante ale actualității (nu atât ale „realului eruptiv”, ca la poeții de acum 30 de ani) și fac din poezie nu doar un mijloc de descoperire de sine, nici exclusiv de exprimare virulentă a lucrurilor care îi tensionează, ci că acest discurs poate avea oricâte avataruri, în funcție de ceea ce întâlnește. Depinzând, deci, de forma și de materia pe care le atinge. Poezia celor mai tineri e un shape-shifter, iar asta deschide multe posibilități pentru deceniile următoare.
  2. Credeam că treaba asta cu clasamentele s-a epuizat odată cu nesfârșitele anchete și dezbateri dintre 2001 și 2006, dar iată că nu. Dacă mi s-ar fi cerut ceva de genul ăsta acum 12 ani, sigur mă puneam pe treabă și-ți făceam un clasament frumos, ca la olimpiadă, cu diferite rubrici, punctaj, note, impresie artistică, tot tacâmul. Îmi pare rău, dar nu mai gust nici clasamentele, nici înșiruirile sau listele de nume când e vorba literatură & arte – știu acum cât sunt de superficiale, de subiective și de trecătoare. Pot spune însă că țin foarte mult („Jʼirai à Rome à pied pour un sonnet de lui” [„Voi merge la Roma pe jos pentru un sonet de-al lui”], vorba cuiva) la ceea ce scrie Radu Nițescu, și sunt un susținător al scrisului său de când a citit, în aprilie 2011, alături de Nora Iuga, la Institutul Blecher – apoi a publicat în „Poesis internațional”, iar în 2016 m-am bucurat să-i fiu editorul celei de-a doua cărți, „Dialectica urșilor”, care a confirmat pe deplin lucrurile faine care se spuseseră cu patru ani mai devreme despre „Gringo”. Alex Văsieș e unul dintre cei foarte buni, sper doar să nu devină peste măsură de productiv – oricum ar fi, cu cele trei volume pe care le-a scos până la 23 de ani a stabilit coordonatele unei noi poetici, care mi se pare că tinde să devină deja modă. Împreună cu Andrei Dósa (nici nu sunt sigur că Andrei e de trecut aici, el fiind deja din 2011, când a debutat, cap de listă pentru mulți dintre noi), căruia Casa de Editură Max Blecher îi va scoate peste o lună a patra carte, „adevăratul băiat de aur”, Văsieș rafinează foarte mult suflul ăsta nou, hipertehnicizat, postuman, în niște concentrate textuale care au ceva din parfumurile acelea puternice, sublunare, care îți taie picioarele și îți întunecă vederea. Vreau să mai zic ceva și de Hutopila, care a câștigat prima ediție a concursului de debut „Max Blecher”, în 2011, și care cred și acum că a debutat cu o carte excelentă, „Copci”. Deși „tișița” nu m-a convins, sper și îi doresc lui Matei să se detașeze puțin de zona glumeață și lipsită de tensiune în care poezia lui lâncezește acum, fiindcă el chiar e unul dintre cei în care am crezut – și cred că încă poate recupera terenul pierdut în ultima vreme. Vasile Mihalache a debutat foarte bine anul trecut și mă aștept la mult de la el (adică de la combinația asta de teorie și practică, amândouă la un nivel exemplar de profesionalism, pe care o ilustrează și în poezie, și în eseu). Sigur, îi aștept să revină cu lucruri formidabile, ei știu când va fi asta, pe Aleksandar Stoicovici, Anatol Grosu, Florentin Popa, Merlich Saia sau Livia Ștefan, pentru că fiecare dintre ei, la fel ca Ana Donțu, Alexandra Turcu, Victor Țvetov, Robert Elekes sau Paula Erizanu, au apărut cu discursuri & explorări care mi-au părut originale și clar individualizate. Asta ca să zic doar de câțiva dintre cei pe care-i aștept să revină cu lucruri noi.

 

Dan Coman

1, 2. Îmi place mult ce se întâmplă în poezia de azi. Mă încântă siguranţa şi nepăsarea cu care tinerii poeţi s-au pornit să reformateze literatura. Se vede imediat: ştiu exact ce au de făcut. Au învăţat să mixeze. Au ascultat tot ce trebuia ascultat, apoi au început să selecteze cu mare atenţie albumele de început: „Blank” (DJ Moldovan), „Ochi roşii polaroid” şi „Nordul e o stare de spirit” (Eftimie & Eftimie), „Instituţia moartă a poştei” (Chiva). Au ridicat volumul şi au mărit ritmul. Au schimbat structura. S-au conectat imediat la noile proiecte digitale.

Până la ei, douămiiştii şi-au structurat discursul pe jazz & rock. Se întâlneau în garaj şi repetau cu trupa, făceau coveruri clasice, preluau sounduri de la optzecişti. Au reformulat temele mari, au împins discursul spre social, au adus câteva elemente de rap şi hip-hop printre rifurile de chitară. Dintre toţi, deşi Sociu pare cel mai prizat, cred că, sub aspect tehnic, Răzvan Ţupa e poetul care a avut cel mai mult de oferit tinerilor poeţi. Tineri care au lăsat chitările şi au deschis laptopurile. Au pus mâna pe mixerele cele mai performante. Au ridicat foarte mult nivelul tehnic. Avantajul acesta e şi marele lor dezavantaj; au crescut valoric în grup (format digital, ritmuri sofisticate, postumanism), de aceea e destul de greu de găsit vârfuri. Şi totuşi: dintre toţi, preferatul meu e Alex Văsieş. Cel mai sofisticat, mai sigur pe beat-urile pe care le propune, folosind extrem de abil pad-urile şi consolele cele mai performante, Văsieş propune un sound cu totul aparte, unicat în zona asta a poeziei româneşti.

Radu Niţescu şi Ştefan Baghiu, deşi foarte diferiţi (sau poate tocmai de aceea) mi se par singurii care, deocamdată, îi pot face faţă tânărului Văsieş. Niţescu, deşi cel mai apropiat de propunerile douămiismului, e poetul care a reuşit, prin cele două volume, să vină cu cea mai tuşantă formulă poetică apres Sociu. Baghiu, extrem de inteligent şi de versatil, foarte bun pe spaţii mari, va da cu siguranţă o nouă carte care se va dovedi hotărâtoare în desprinderea totală de douămiism. Hutopila, alt poet excelent, alături de Alexandra Turcu, Ovio Olaru sau Livia Ştefan. Nu în ultimul rând, i-aş aminti aici pe câţiva dintre poeţii care-mi plac foarte mult şi care, sper, vor debuta curând: Daniel Coman, Anastasia Gavrilovici, Mihnea Bîlici.