CULTURA LITERARĂ

Cortázar pe vapor

Doris Mironescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 10 (566), 9 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-10-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_566.pdf

 

 

Radu Niciporuc, Pascal desenează corăbii, Editura Cartea Românească, București, 2016

În cartea sa „Pascal desenează corăbii”, Radu Niciporuc folosește două dispozitive literare distincte: exotismul marinăresc și telescoparea narativă modernistă. Cel mai adesea se străduiește să le pună în acord, construind texte complexe, cu mai multe planuri, cu ajutorul materialului inedit al călătoriei pe mare. Uneori, compromisul funcționează și atunci rezultă proze remarcabile și mai ales recitibile, precum „Frapiera cu capac”. Alteori, nu funcționează, și cititorul regretă că autorul nu s-a hotărât să spună, fără alte complicații textualiste, povești extraordinare despre locuri și întâmplări neobișnuite.

Pe de o parte, trebuie să salutăm apariția unui marinar veritabil în literatura contemporană, unul care poate să vorbească nu doar despre reveriile de pe covertă ale unor matrozi cam literari, ci și despre plictiseala orelor de descărcare de mărfuri, despre neînțelegerile de la bord, dar mai ales despre bizareriile contactelor internaționale și despre cinismul rutinat al căpitanului care are mereu de-a face cu controale, vameși și alte autorități care-și cer, abia voalat, tainul. Aflăm câte ceva despre corupția autorităților portuare din majoritatea țărilor lumii; despre numeroșii pasageri clandestini africani, care sunt numiți de marinari, invariabil, Jimmy; despre felul cum a lovit criza mondială din 2008 comerțul maritim („navele aveau să fie legate unele de altele în calupuri și uitate cu lunile, sau poate cu anii!, în golfuri neatinse de cruzimea taxelor”); despre obiceiul marinarilor dinainte de ʼ89 de a se întoarce în țară cu „buf”, adică marfă clandestină; despre soarta de navetist a inginerului electronist, trimis de compania navală la fiecare lună sau două într-o nouă expediție vaporeană. Din astfel de elemente iese ceea ce mi se pare cea mai bună povestire din volum, „Don’t kill me, my friend” [„Nu mă omorî, prietene”], o explorare de o răceală „americană” a fenomenului transfugilor pe mare și a criminalității (para)militarilor din Africa.

Pe de altă parte, nu pot să nu observ cât de puțin face Radu Niciporuc cu acest material unic, care-i aparține doar lui. Cele opt povestiri din cartea sa mai mult fac aluzie decât să exploateze cu hotărâre exotismul geografic și mai ales social al navigației comerciale de azi. Fenomene interesante, de o relevanță majoră pentru lumea contemporană, sunt expediate, uneori, cu nonșalanță de un autor interesat să realizeze experimente narative. Probabil de vină este faima nu prea grozavă a literaturii de aventuri marine, socotită, adesea, divertisment și care și-a câștigat cu greu galoanele grație eforturilor unor scriitori inimitabili, printre care Melville sau Conrad (performanțele românești, stimabile, nu depășesc miza evazionistă nici la Jean Bart, nici la Radu Tudoran, cei mai însemnați autori ai genului). Iar Radu Niciporuc, deși marinar veritabil, e în același timp om de litere, editor și traducător de literatură spaniolă, împărtășind astfel exigențele modernismului înalt, preocupat de abisurile textualității și suspicios față de povestirea pură și simplă.

Deși un bun povestitor, Niciporuc își refuză privilegiul de a spune povești. El e fascinat de capacitatea narațiunii de a ascunde ceea ce are de spus, de misterele analepsei, de relatarea cețoasă, proprie modernismului psihologizant. De aceea, textele sale sunt adesea contorsionate, compuse din relatări care se intersectează într-o manieră neconcludentă, obscură, dificilă, irosind intuiții uneori extraordinare. Așa stau lucrurile în „Un bănuț cafeniu”, povestea unui marinar care adună probe că este trădat de soție; istoria e complicată de sumedenie de referințe oblice la evenimente abia schițate, care lasă cititorul să bâjbâie în căutarea unui deznodământ. Modelul este, desigur, Julio Cortázar din „Toate focurile, focul”, cu intrigile sale paralele și simbolice, a căror coerență este reconstituită retrospectiv. Dar e un Cortázar epigonic, în care dificultatea căutată a narațiunii nu este răscumpărată printr-un alt plan, de pildă unul simbolic. Nici „Marinarul din Șumen”, povestea unui căpitan de vas bulgar, îndrăgostit de o prostituată caraibiană și silit să repare încurcăturile provocate în porturi de marinarii săi, nu se abate de la tipar. Lipsită de coerență epică, risipind enigme pe care nimic nu le mai elucidează, povestirea se deșiră, sensul unificator fiind amânat la nesfârșit. Aceeași este și situația altor texte din volum, în care proliferarea de detalii centrifuge nu poate fi rezolvată prin soluția metanarativă, a prezentării isprăvilor ca pe niște povești spuse, pe sărite, unui prieten de către un narator tulburat afectiv de spectrul faptelor pe care le povestește. Povestirea titulară, „Pascal desenează corăbii”, relatează istoria unui căpitan francez de vas, cu gusturi artistice și maniere ceremonioase, îndrăgostit de vocea unei speakerițe din Atlanticul de Nord și pe care o curtează romantic, oferindu-i o rodie. Dar și aici numeroase personaje sunt lăsate să treacă misterios prin cadru, fără a lămuri în ce constă, totuși, misterul lor. Un mecanism narativ simpatic creează două proze în tandem, „Delfinii” și „Pânda”, care luate separat par incomplete: dacă prima povestește saltul peste bord și incredibila supraviețuire în apă, cu ajutorul delfinilor, a unui matroz lungan sub soarele tropical, cea de-a doua relatează trecutul lunganului, contrabandist plin de inițiativă, dar fără noroc. O reușită mi s-a părut povestirea „Frapieră cu capac”, care menționează trăirea Revoluției din 1989 la radio, în mijlocul oceanului, pe un vas românesc; totodată, spune povestea unui amor refuzat pentru că interesează serviciile secrete. Aici, combinarea unei intrigi politice cu exotismul depărtărilor marine produce un text subtil, de un patetism cenzurat, elegant.

Între proza internaționalismului marinăresc și psihologismul experimental sudamerican, Radu Niciporuc ezită, scriind o carte care își neglijează propria bogăție, vânând dexterități conexe.