CULTURA SPORTULUI
Rubrica IN CORPORE SANO
Supraomul
Mădălina Firănescu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 10 (566), 9 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-10-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_566.pdf
Chinuit de migrene cumplite şi încorsetat într-un trup nevolnic, aşa cum ni-l înfăţişează Irvin D. Yalom în romanul despre începuturile psihanalizei, Friedrich Nietzsche a imaginat un „Übermensch” pe măsura minţii sale pătrunzătoare şi ambiţioase. „Vin să vă-nvăţ ce este Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depăşit!” Aşa grăit-a Zarathustra. Redus la dimensiunile sale fizice, idealul nietzschean are, în sportul actual, chipul lui Usain Bolt aruncând un zâmbet larg peste umăr, în timpul cursei olimpice de 100 m de la Rio, pe care avea s-o câştige pentru a treia oară consecutiv. Acel impuls dionisiac (în termenii profetului – „râsul cel sfânt”) l-a costat pe sprinter câteva miimi de secundă, de care jamaicanului nu i-a păsat, conştient fiind că supremaţia nu-i poate fi ameninţată. Ce i-a dat această siguranţă? Rezultatele strălucite obţinute până atunci, istovitoarele antrenamente făcute, dar mai ales datele cu care l-a înzestrat natura. Căci din 2008, de când a devenit primul atlet – după legendarul Carl Lewis – care câştigă cele trei probe de viteză (100 m, 200 m şi 4×100 m) la Jocurile Olimpice, intrând în istorie şi prin recordurile mondiale stabilite cu acel prilej, „Fulgerul” Bolt a fost studiat în amănunt pentru a i se descoperi secretul. Zeci de cercetători au propus ipoteze savante, una dintre ele vizând perfecţiunea anatomică a… genunchilor atletului. Mai exact, măsurători făcute pe 300 de elevi jamaicani, de-a lungul a 14 ani, au arătat că aceia care aveau cele mai simetrice picioare, în special în zona genunchilor, realizau la sprint timpi mult mai buni decât ceilalţi. Or, numai indivizii dotaţi cu gene bune îşi dezvoltă simetric corpul, genele fiind cele care influenţează fiziologia omului şi, implicit, viteza cu care aleargă, a precizat John Manning, de la Northumbria University, explicând cele 9 medalii olimpice ale lui Usain Bolt (dintre care una retrasă recent, după ce coechipierul de la ştafetă Nesta Carter a fost depistat pozitiv la testul antidoping).
Alte teorii vorbesc despre înzestrarea lui Bolt şi a compatrioţilor săi cu un număr mai mare de „gene ale vitezei” şi cu mai multe fibre musculare de contracţie rapidă, care dau forţa explozivă necesară sprintului. S-a presupus şi că „Fulgerul” îşi mişcă mai repede picioarele pe pistă. Dar nu-i deloc aşa. Profesorul Peter Weyand a comparat alergarea unor oameni obişnuiţi cu cea a unor performeri, constatând că ritmul în care subiecţii îşi puneau picioarele unul în faţa celuilalt la viteza maximă era similar. Şi atunci, de unde diferenţa de rezultat? Din forţa cu care alergătorii profesionişti împing piciorul de pământ, propulsându-şi trupul înainte. Astfel, dacă un amator aplică 230-280 kg-forţă, un sprinter olimpic poate aplica peste 450 kg-forţă! În plus, talpa unei persoane normale stă pe sol aproximativ 12 sutimi de secundă în alergare, în timp ce un campion atinge pământul doar vreo 8 sutimi, pentru că loveşte mai tare. Aşadar, un atlet petrece 60% din timpul alergării în aer, ceea ce-l ajută şi să facă mai puţini paşi. Iar dacă majoritatea sportivilor necesită 44 de paşi pentru a străbate cei o sută de metri, lui Bolt îi ajung 41! La 1,95 m şi 95 kg, el pare un mutant printre alergătorii de viteză, compatriotul Asafa Powell măsurând cu 5 cm mai puţin, iar americanul Tyson Gay – cu 17 cm! Fostul sprinter britanic Craig Pickering sublinia că Bolt are, la începutul cursei, handicapul picioarelor lungi, care nu-i permit să facă paşi scurţi pentru accelerare. În schimb, când îşi atinge viteza de top, parcurge restul distanţei în mai puţini paşi decât adversarii, depăşindu-i uşor. „Lungimea pasului este elementul ce face diferenţa între atleţii care pot alerga suta în mai puţin de 10 secunde şi cei care nu pot”, a conchis Pickering.
Echivalentul „Fulgerului” jamaican în apă, americanul Michael Phelps, este şi el un superlativ sportiv, pe care minţi luminate au căutat să-l descifreze. Cel mai medaliat olimpic din istorie – 28 de medalii, dintre care 23 de aur! – şi deţinătorul a şapte recorduri mondiale se poate lăuda cu un fizic mai aerodinamic decât al masivului Bolt (1,93 m înălţime şi 88 kg), ceea ce îi e de ajutor în bazin, dar nu justifică uluitoarele sale performanţe. Diverşi cercetători au avansat ideea că secretul lui Phelps ar fi… sindromul Marfan, o boală genetică ereditară, ce oferă corpului o flexibilitate ieşită din comun. Cei afectaţi au o înălţime impresionantă, siluetă subţire, membrele şi degetele foarte lungi, iar tendoanele şi ligamentele precum elasticul. Nu întâmplător pe lista celor bănuiţi a fi avut acest sindrom nediagnosticat se află însuşi „violonistul diavolului”, Niccolo Paganini. Autobiografia lui Phelps, „Beneath the Surface”, dezminte însă ipoteza sindromului Marfan, testele la care s-a supus sportivul arătând că inima şi ochii (organe afectate de regulă de această boală) îi sunt în regulă. Aşadar, nu vreo anomalie genetică, ci datele sale anatomice – inclusiv anvergura braţelor de 2,05 m – combinate cu 6 zile de antrenamente grele pe săptămână ar fi cheia succeselor. Cum tot un fizic excepţional (2, 31 m înălţime) l-a dus şi pe românul Ghiţă Mureşan în elita baschetului american: NBA, unde a evoluat 7 sezoane. Niciunul dintre aceşti sportivi cu înzestrări speciale n-ar fi ajuns totuşi în vârf fără multă muncă. Un ingredient omenesc, prea omenesc.