CULTURA LITERARĂ

Rubrica ÎNTÂMPINĂRI

Umbre

Cosmin Borza

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 10 (566), 9 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-10-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_566.pdf

 

 

Tudor Ganea, Cazemata, Editura Polirom, Iași, 2016

Revelația anului 2016 în proza românească, romanul de debut al lui Tudor Ganea, „Cazemata”, prilejuiește o discuție cu bătaie mai lungă despre metamorfozele din ultimii ani ale câmpului cultural autohton.

Receptarea cărții lui Ganea scoate în relief – poate mai limpede decât în alte cazuri – o schimbare de paradigmă. Nu aș pune-o neapărat pe seama așa-zisei „crize” a cronicii literare și cu atât mai puțin aș invoca recent deplânsa, dar inexistenta „demisie” a criticilor tineri. Pur și simplu, succesul „Cazematei” (am citit undeva că primul tiraj – de 1000 de exemplare – s-a epuizat) dovedește că mecanismele de valorizare și, de ce nu, de consacrare eludează tot mai mult rolul/impactul lecturilor oferite de specialiști. Nu doar că întâmpinările din blogosferă le surmontează cantitativ pe cele din revistele culturale, ci inclusiv numărul interviurilor date de autor îl depășește pe cel al recenziilor semnate de critici literari. Dacă excludem textele, altfel consistente, scrise de Marius Chivu (care, în tandem cu Florin Iaru, i-a predat lui Ganea cursuri de scriere creativă) și de Bogdan-Alexandru Stănescu (coordonator de colecție la Polirom), ambele putând lăsa impresia de atitudine părtinitoare, analize propriu-zis profesioniste dedicate „Cazematei” aproape că pot fi numărate pe degetele de la o mână. Preponderent elogioase (cu excepția cronicii lui Alexandru Budac și, parțial, a lui Mihai Iovănel), toate subliniază caracterul fluid, arborescent, chiar ermetic, al arhitecturii narative, precum și valențele derutante ale nenumăratelor simboluri din roman ori ale pendulării între straniu, fabulos, magic, mistic și explicațiile realiste. Întru totul, o proză marcat intranzitivă, puțin spre deloc „populară”, greu, dacă nu imposibil de rezumat, foarte dificil de interpretat drept reprezentativă pentru vreo problematică imediat contemporană. Alegorie a morții, parabolă a conflictului dintre arhaic și modern, remix postmodern al clasicelor simbioze sacru-profan, respectiv libido-mortido, fals policier/metanarațiune despre forța poveștii de a provoca fie recuperarea paradisurilor pierdute, fie dezlănțuirea universurilor infernale? Oricare ar fi opțiunea interpretativă, ea depășește orizontul de așteptare formatat de „egoproza” autohtonă.

Și atunci cum se justifică popularitatea „Cazematei”? O explicație rezidă, desigur, în capacitatea Poliromului de a coordona ample campanii de promovare. O alta, optimistă, ar putea fi dată de maturizarea publicului românesc de literatură, tot mai dispus să aprecieze experimente narative inedite, neaderente la sensibilitatea și problematicile sociale ale prezentului. Mai întemeiate îmi par, totuși, argumentele „intrinseci” scrierii romanului. Dovedind o bună cunoaștere a direcțiilor de evoluție a prozei românești de astăzi și/sau fiind bine sfătuit, Tudor Ganea reciclează teme, toposuri și formule literare pe cât de exotice, pe atât de canonice, a căror îmbinare intrigă întotdeauna.

Pentru a imagina (proto)istoria unei cazemate de pe faleza Mării Negre – construcție oricum fertilă multiplelor deschideri simbolice prin simpla ei incizie în buza naturalului, apoi prin transformarea sa, inițial, într-un bar, ulterior în fundație pentru un complex imobiliar –, tânărul prozator apelează la avataruri și de imaginar, și stilistice specifice lui Mircea Eliade, Ștefan Bănulescu, Vasile Voiculescu, Mircea Cărtărescu ori realismului magic sud-american. Scriind în umbra maeștrilor, până și scăderile artistice au ca alibi temeritatea unui demers narativ mai deloc tipic unui debutant. Iar ratările estetice – cum s-a și observat în mai multe cronici – rămân neașteptat de puține. Aceasta pentru că, apelând la o expresie cunoscută, Tudor Ganea promovează un cărtărescianism fără Cărtărescu, un fantastic eliadesc fără Eliade, un straniu bănulescian fără Bănulescu ș.a.m.d. Mai precis, în „Cazemata”, formulele consacrate sunt imitate explicit, însă construiesc o realitate din care orice metafizică a fost evacuată. Nu întâmplător, miticul/sacrul funcționează exclusiv spectral, sub forma unor blesteme care secătuiesc și, în final, pulverizează realul.

La baza cazematei din suburbia Constanței pare a sta un portțigaret-fluier din argint al cărui „cântec” ar stârni pofte de nestăvilit, transformând în sclavi sexuali femei și bărbați de-a valma. Printre „victimele” lui s-ar număra și pescarii dintr-un straniu cătun al Deltei (singurul loc în care fluierul nu stârnește femeilor nicio pornire instinctuală), cei care ar fi ridicat – în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – fortificația de beton, plătind cu viața tentativa de a evada printr-un tunel doar de ei știut. Răzbunarea coruperii și morții lor s-ar întinde pe mai multe generații, având-o ca emisar pe demonica Ania. Urzeala acestei saga cu destule irizații oculte se configurează prin intermedierea unor perspective puțin creditabile, aparținând în special celor care își duc veacul în perimetrul cazematei: nea Baban, soțul Turcoaicei (una dintre ipostazierile Aniei), pe care o consideră o nimfomană ce pogoară impotența/infertilitatea peste ghetoul pescăresc din proximitatea falezei; alcoolicul Olube, păstrătorul și degrabă denunțătorul tuturor secretelor/poveștilor locului; proxenetul Coco (mutilat de Lințoi, fiul Turcoaicei și al lui Baban), autointitulat urmașul primului stăpân al portțigaretului fermecat; inspectorul Radu Adamescu, trimis să investigheze disparițiile misterioase din timpul transformării cazematei în ansamblu rezidențial, a cărui sensibilitate neobișnuită pentru un polițist, potențată de recenta descoperire a unei tumori canceroase, îl determină să empatizeze cu viziunile fabuloase ale celor anchetați. Coincidențe bizare conectează toate istorisirile, unele secvențe fiind reluate întocmai, fapt ce, în loc să confere verosimilitate, accentuează mai degrabă senzația de contaminare reciprocă a „povestașilor”. Pentru protagoniștii lui Tudor Ganea, realitatea este decepționantă sau de-a dreptul repulsivă, toți aderând la înscenările halucinatorii dintr-o urgență a ruinării fundamentelor ei. Magicul fantomatic nu e invocat pentru a revitaliza existența, ci ca să semnaleze agonia întregii lumi, întocmai ca în două dintre cele mai reușite episoade narative din „Cazemata”: pescuitul în mijlocul bancurilor de stavrizi cu monturi de țaparină agățate direct de piele, respectiv recluziunea pescarilor la etajele superioare ale blocurilor din cartierul inundat de izvorul de apă dulce ivit sub cazemată.

Chiar dacă nu este chiar atât riscant precum pare la prima vedere (de vreme ce profită de câteva rețete narative consacrate), pariul literar asumat de Tudor Ganea prin „Cazemata” ar trebui să-i facă să roșească pe mulți dintre prozatorii români contemporani care reșapează la nesfârșit șabloanele autoficțiunii și ale notației minimaliste.