CULTURĂ ŞI SOCIETATE

Rubrica ROMÂNIA DIN DIASPORA

Unde s-a dus lumea lui Panait Istrati?

Monica Săvulescu Voudouri

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 10 (566), 9 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-10-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_566.pdf

 

Duminică. Nouă dimineaţa. Strada aproape pustie. Dinspre parc se aude deodată o voce. Cineva cântă. Nu, nu e înregistrare. E vocea cuiva care se apropie. O voce puternică, pură. Sunetele sunt clare, curate, de-o frumuseţe aparte. Cuvinte, într-o altă limbă decât cea a locului. Vocea unui copil. Cântă tare, fără pic de timiditate. Parcă ar cânta pe o scenă. Strada toată e a lui. Nu recunosc limba. Presupun că e farsi.

Cântecul se apropie. Cântăreţul e un băiat de vreo 10 ani. Înalt, subţire, îmbrăcat corect. Trăsăturile îi vin din miniaturile orientale. Sau poate din cartea lui Omar Pamuk despre arta miniaturilor orientale. Un copil din romanul „Mă numesc Roşu”. Totul pe chipul lui e fineţe. Și expresie. Și nobleţe. Un mic prinţ oriental.

Nu se opreşte din cântat când se apropie de mine. Îmi întinde însă un plic de plastic în care sunt câteva brichete. Deci e vânzător ambulant.

Am ieşit cu câinele la plimbare. Țin într-o mână lesa, în cealaltă cheia de la apartament. N-am poşetă la mine. Nici bani prin buzunare. Ridic deznădăjduită din umeri. Îl fac să înţeleagă. Înţelege într-o secundă. Nu citesc nicio reacţie pe faţa lui. Este ca şi cum n-ar fi sperat nimic, nu s-ar fi aşteptat la nimic de la mine. Pleacă. Nici o secundă nu s-a oprit din cântat. Melodia se înstăpâneşte cât e strada de mare.

Pe o terasă a ieşit o familie. Sunt încă în haine de dimineaţă, de interior. Au ieşit să-şi bea cafeaua, c-aşa e la greci. Bărbatul şi-a lăsat toată greutatea pe scaun. Femeia foieşte în jurul lui. I-a turnat din ibric cafeaua. Și a apărut cu o tavă cu plăcintă, fiindcă, oricât ar fi criza de mare şi oricât ar fi sărăcit grecii, cafeaua nu se bea niciodată fără o plăcintă făcută de mâna soaţei. Strada începe să miroasă a foaie rumenită şi-a scorţişoară.

Micul prinţ oriental a ajuns în dreptul terasei lor. S-a oprit. S-au oprit şi ei din ritualul cotidian. Cântecul i-a surprins. Și, probabil, calmul băiatului.

Copilul a întins spre ei plicul de plastic cu brichete. Ei au rămas câteva clipe descumpăniţi. Probabil şi de faptul că melodia curgea înainte, lină, cuvintele dintr-o limbă necunoscută le invadau spaţiul. Nu numai al lor, al întregii străzi. Aşa că, primul care a reacţionat a fost bărbatul. Apoi soaţa cea supusă şi maestră la plăcintă cu scorţişoară. S-au ridicat deodată de pe scaune, s-au repezit peste balustradă buluc. „Ce vrei mă, a răcnit el şi apoi ea în vocea a doua, ce cauţi aici, ce dracu spui acolo, în cântecul ăla, mama ta de venetic, piei din faţa noastră, că ne-am săturat de străini”.

Copilul n-a lăsat ochii în jos. Și n-a încetat să cânte. Pe chipul lui a apărut însă amărăciunea. S-a uitat peste balustradă la masa de pe terasă. Am înţeles că i-e foame. Dacă aş fi avut bani la mine, i-aş fi cumpărat toată tava aceea de plăcinte, care-i umpluse nările cu mirosul de scorţişoară. Nu s-a oprit însă în dreptul terasei. Fiindcă dacă s-ar fi oprit, probabil că insultele ar fi curs gârlă. Dar el nu s-a oprit. A mers mai departe, cu capul sus, cu trup subţire, cu pas regesc. Și şi-a cântat cântecul, tare, cu glas puternic, stăpân al străzii.

De după un colt a apărut un preot. Se îndrepta probabil spre biserica din parc, spre Agyos Thomas. Îmbrăcat în haine de slujbă, deşi nicio altă profesie nu umblă pe drumuri în uniforma de lucru, mă gândesc, spre pildă, la mecanici, la măcelari. Preotul avea potcapul pe cap, crucile pe piept, anteriul îi mătura drumul. S-a uitat la băiatul cu brichete cu ochi rotunzi. Pe figură i-a apărut un aer agasat. Și contrariat de faptul că băiatul cânta în gura mare, în timp ce enoriaşii lui se îndreptau probabil cu colivele şi cu pomenile spre Agyos Thomas. Când copilul a ajuns în dreptul lui şi i-a arătat plicul transparent cu cele câteva brichete, preotul l-a respins, ridicând doar un singur deget. Un deget gras. Copilul nu s-a oprit din cântat. Și nici din drumul lui. A mers mai departe, cu fruntea sus, demn, călcând ca un prinţ oriental. Căruia însă îi era foame.

Preotului cu care se întâlnise pe drum nu-i era foame. El mâncase probabil acasă pe îndesate şi mai avea să mănânce peste o oră şi la biserică, din mâncărurile aduse pentru sfinţire.

Nici grecilor de pe terasă nu le era foame. Ei de-abia ce dovediseră prima halcă din plăcinta care le aburea încă în farfurie.

Și nici câinelui meu nu-i era foame. După plimbare, odată întors în apartament, îl aştepta strachina lui plină.

Deci, cum se mai poate trăi într-o lume de-o asemenea strâmbătate?

Lumea aceasta, de la porţile Orientului, e a lui Panait Istrati. Doar că oamenii lui n-au fost xenofobi niciodată. Ce de greci, ce de turci, ce de arabi sau de ruşi, uniţi pe veci de prietenii nemuritoare (de relaţii de întrajutorare şi de o omenie care, parcă, numai pe aici, pe la noi, se mai purta chiar şi pe vremea aceea), invadează universul cărţilor lui Istrati! Ce imn al diversităţii şi fraternităţii între popoarele de pe această parte a planetei, cu palmieri şi cu portocali! Ce bunăvoinţă la oamenii diferiţi ca naţii, ca religii şi obiceiuri!

Noi acum însă am… evoluat. Trăim într-o ţară pe care toţi o numesc leagăn al democraţiei. Grecia, parte a Uniunii Europene, anul 2017.