CULTURA IDEILOR

Dincolo de umanism… încotro?

Doru Mărgineanu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 11 (567), 16 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-11-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_567_web.pdf

 

Stimularea artificială a capacităţii omeneşti de a cunoaşte şi înţelege – subiect foarte controversat al farmacologiei acelei părţi a organismului nostru care ne deosebeşte radical de restul vieţuitoarelor – este doar primul aspect al problematicii, devenită stringentă, a transformării tehno-medicale a speciei umane. Atunci când vizează corectarea unei patologii a intelectului, fie apărută în cursul vieţii (de exemplu, după un traumatism), fie congenitală, potenţarea farmacologică a performanţelor cognitive nu este cu nimic mai problematică sau nenaturală decât orice altă acţiune terapeutică. Însă accentuarea funcţiei neurocognitive normale prin stimulare farmacologică, deja larg accesibilă, sau prin procedee tehno-medicale, ca implantarea în creier de celule străine acelui organism şi de dispozitive microelectronice, posibile într-un viitor apropiat, ridică imediat probleme grave. Acestea sunt atât temeri privind riscul efectelor nocive neprevăzute ale unei imixtiuni abuzive în inteligenţa umană, rezultat unic al unei evoluţii naturale de milioane de ani, cât şi îndoieli greu de depăşit despre ceea ce poate fi corect şi acceptabil din punct de vedere moral. Suspiciunea de neurologie cosmetică începe deja de la contracararea declinului cognitiv care însoţeşte firesc îmbătrânirea, dar problemele etice şi morale devin cu adevărat dificile atunci când neurofarmacologia sau neurotehnologia vizează avantajarea în competiţia interumană.

Pe de altă parte, este cât se poate de evident că exact dorinţa de a accede la o activitate mentală superioară, menţinută chiar la vârstă avansată, este acea aspiraţie umană care a generat educaţia şi cultura. Motivarea firească a acestei aspiraţii o constituie atât plăcerea personală, cât şi avantajul, în viaţa socială, conferit de capacităţi mentale superioare. Pentru obţinerea unor astfel de capacităţi, omul a recurs spontan şi masiv la farmacologia pur empirică a utilizării diverselor psihostimulente pe care le-a găsit în natura înconjurătoare. Specia umană îşi stimulează, deja de milenii, capacităţile mentale şi fizice cu frunzele arbuştilor de coca (din America de Sud) şi de ceai (din China), cu fructele arbustului de cafea şi ale arborelui de cacao (din Africa), şi cu alte plante (tutunul etc.). Cafeaua şi ceaiul sunt printre principalele mărfuri agricole, pe plan mondial, cafeina din ele fiind plăcutul nostru drog psihoactiv… de toate zilele. Apoi, după ce s-a înţeles cum acţionează asupra organismului cocaina, xantinele (cafeina, teina), nicotina etc. din acele plante, chimia a adăugat compuşi sintetici care să exercite asupra creierului acţiunile farmacologice stimulente în mod mai puternic şi mai selectiv decât produsele naturale. Există deja o întreagă panoplie de medicamente stimulatoare prescrise ca terapie pentru diferite suferinţe neuropsihice grav handicapante, precum somnolenţa diurnă anormală, deficitul de atenţie şi depresia. Aceleaşi medicamente pot fi, însă, utilizate nu terapeutic, ci de către persoane normale, care vor – sau, uneori, trebuie – să îşi suprasolicite capacităţile, dopându-se. Despre dopaj auzim frecvent, însă aproape exclusiv referitor la obţinerea necinstită a performanţelor sportive. Dar doparea farmacologică a funcţiei cognitive normale a devenit o realitate curentă pentru diverse categorii de persoane, predominant din ţările dezvoltate, care sunt confruntate cu solicitări mentale intense. Utilizarea de psihostimulatori (ca metilfenidat şi amfetamine) şi de produse care intensifică atenţia şi capacitatea de concentrare, reducând nevoia de somn (ca modafinil), a ajuns de-a dreptul banală într-o serie de profesiuni şi categorii sociale, de la elevi, studenţi şi cercetători ştiinţifici la piloţi de linie şi la militari în acţiune.

Întrebuinţarea neterapeutică, abuzivă a acestor produse ridică temeri foarte justificate privind efectele colaterale, necunoscute dar redutabile. Există, totuşi, deja de mult timp şi aşa-numitele medicamente nootrope, al căror prototip este piracetamul, considerate capabile să activeze funcţiile integrative ale creierului, cu efect pozitiv direct asupra gândirii, fără să inducă niciun fenomen toxic decelabil. Eficacitatea discutabilă a piracetamului a făcut, însă, ca el să fie considerat uneori doar un aditiv alimentar. Ideea de medicament nootrop şi termenul ca atare (juxtapunerea cuvintelor greceşti noos – spirit, minte şi tropein – către) au fost introduse de medicul şi fiziologul bucureştean Corneliu Giurgea, care a lucrat în Belgia, la compania farmaceutică unde a fost creat piracetamul. În studiul din 1972, unde a definit acel concept (pe care l-am analizat, din perspectiva actuală, într-un eseu ştiinţific, accesibil integral la https://www.unamur.be/sciences/philosoc/revueqs/textes-en-ligne/RQS_182_1et2Nootropic.pdf), Giurgea a exprimat convingerea că activitatea mentală umană este perfectibilă farmacologic, afirmând categoric „Omul nu va aştepta pasiv milioane de ani până când evoluţia să îl înzestreze cu un creier mai bun”.

Acea opinie a precedat un demers intelectual mai extins, devenit vizibil la sfârşitul secolului trecut şi amplificat considerabil în ultimii ani, „transumanismul” – afirmarea explicită a aspiraţiei de perfecţionare prin procedee tehno-medicale, a tuturor caracteristicilor fizice şi psihic-intelectuale ale speciei umane, ducând la fiinţe superioare, transumane. Termenul „transumanism” a fost propus de biologul Julian Huxley, fratele lui Aldous Huxley, într-o carte din 1927, „Religion without Revelation” [„Religie fără Revelație”], reluată în 1957, în care acel distins biolog (primul director general al UNESCO), adept al eugenismului, a scris „specia umană poate, dacă vrea, să se autodepăşească […] în ansamblul ei, omul realizând noi posibilităţi ale naturii sale umane”. Trebuie amintit că, în primele decenii ale secolului trecut, eugenismul nu era o exclusivitate rasistă, riscul deteriorării patrimoniului genetic al populaţiei preocupându-i şi pe mulţi intelectuali progresişti. Astfel că numeroase state democratice, precum Suedia, Danemarca, SUA, Canada, Elveţia etc. au avut programe eugenice de stat, care implicau diferite grade de lezare a libertăţilor individuale. Eugenismul, ca politică socială, a fost însă complet discreditat de oroarea holocaustului nazist. Iar riscurile manipulării tehnologice a caracteristicilor individuale în cadrul populaţiei, dirijată coercitiv de o organizare statală autoritară, fuseseră deja ilustrate magistral, încă din 1932, de Aldous Huxley, în capodopera sa ficţională „Minunata lume nouă”. Discreditarea politică a eugenismului nu a avut, însă, vreun impact asupra progreselor ştiinţifice şi tehnologice impresionante din a doua jumătate a secolului trecut, al căror ritm continuă mereu accelerat. Spre a aminti doar două dintre marile bulevarde ale progresului ştiinţific contemporan, citez biologia moleculară (înţelegerea interacţiunilor dintre molecule, care produc toate procesele din celulele vii, în particular transmiterea informaţiei genetice) şi ştiinţa materialelor (descoperirea şi conceperea de noi materiale, în particular cele care servesc dispozitivelor microelectronice). Progresul ştiinţific a dat naştere noilor tehnologii NBIC – nanotehnologii, biotehnologii, informatică şi tehnologii cognitive (inteligenţă artificială, robotică). Acestea transformă rapid medicina, făcând-o în tot mai mare măsură tehno-medicină, capabilă nu doar să „repare” organismul uman, ci şi să îl modifice, putând duce la o transumanitate, superioară biologic faţă de specia umană actuală.

Obiectivul de a potenţa capacităţile mentale şi fizice omeneşti şi a depăşi aspectele de nedorit ale condiţiei umane – suferinţa, boala, îmbătrânirea şi, în ultimă instanţă, chiar moartea – a federat o mişcare intelectuală internaţională transumanistă, foarte activă (https://en.wikipedia.org/wiki/Portal:Transhumanism). Ideile directoare ale acesteia au fost clar exprimate într-un „manifest transumanist” din 2002, avându-i ca principali autori pe doi filosofi remarcabili, Max More (britanic din SUA) şi Nick Bostrom (suedez, profesor la Oxford). Acesta din urmă a scris şi o istorie a gândirii transumaniste, foarte informativă şi accesibilă la adresa http://www.nickbostrom.com/papers/history.pdf. Transumanismul înglobează două căi de a ajunge la transumanitate, principial distincte, dar posibil să fie combinate în practică. Pe cale biotehnologică, se poate (sau se va putea) ca din patrimoniul genetic să fie eliminate (sau atenuate) elementele care codifică patologii şi cele care conduc la degenerescenţă, favorizând procesele reparative şi cele care potenţează caracteristicile umane admise ca pozitive. Deşi tot problematic (vezi „Minunata lume nouă” !), acest transumanism biologic îşi poate, totuşi, găsi filiaţia în umanismul iluminist al secolului al XVIII-lea. Rousseau a susţinut perfectibilitatea potenţial infinită a fiinţei umane, iar marchizul de Condorcet a scris că „specia umană trebuie să se amelioreze, fie prin noi descoperiri în ştiinţe […], fie prin perfecţionarea reală a facultăţilor intelectuale, morale şi fizice”. Dar, aşa cum a arătat cunoscutul filosof american Francis Fukuyama, în cartea sa „Viitorul nostru postuman” (tradusă, în 2004, la editura Humanitas), alterarea biotehnologică a naturii umane ridică temeri şi dileme etice grave, căci ameninţă drepturile omului, care decurg din concepţia că natura umană este unică şi inalienabilă. Încă mult mai îngrijorătoare este însă cealaltă cale de a ajunge la făpturi postumane, prin hibridarea tot mai avansată a fiinţei umane cu componente artificiale, deci prin robotică şi inteligenţă artificială, mai mult decât prin biologie. O astfel de evoluţie îl are ca principal avocat pe futurologul şi (enervant de!) multiplul inventator computerist american Ray Kurzveil, de la Google. Ea derivă din preocuparea medicală de a palia tarele fizice prin protezare, dar perspectiva creării dirijate de monştrii semiumani–semimaşini apare de-a dreptul respingătoare pentru oricine este ataşat ideii de natură umană intangibilă.

O discuţie informativă şi remarcabil de echilibrată a problemelor sociale pe care le pune dezvoltarea explozivă a tehno-medicinei o oferă prolificul filosof şi eseist francez Luc Ferry, în cartea sa recentă „La révolution transhumaniste” [„Revoluția transumanistă”] (Plon, Paris, 2016). Este un eseu foarte instructiv şi antrenant, în care Ferry (cunoscut cititorilor români prin tratatul său de filosofie pentru tânăra generaţie „Ȋnvaţă să trăieşti”, tradus în 2007 la editura Curtea Veche) susţine cu argumente clare necesitatea menţinerii tehno-medicinei sub un control avizat ştiinţific şi riguros. În acelaşi volum, Ferry se referă şi la problema, total diferită de transumanism, dar tot cu implicaţii perturbatoare pentru societatea actuală, a economiei colaborative. Este greu să nu fii de acord cu el că atât laxismul de a lăsa să devină efectiv tot ceea ce este posibil tehnic, cât şi obsesia de a stopa totul sunt la fel de neadecvate, unul fiind extrem de primejdios şi celălalt complet nerealist.

Lectura recentei cărţi a lui Ferry este ceea ce m-a incitat la comentariile de mai sus, despre un subiect cu care venisem în contact încă din timpul activităţii mele în neurofarmacologie. Dar, referindu-mă acum la îngrijorările grave şi justificate pe care le suscită revoluţia transumanistă, în curs de producere, nu îmi pot reprima o întrebare, indusă de actualitatea curentă a violenţei oarbe şi barbare, pe care o văd şi aud petrecându-se cotidian la Kabul, Bagdad, Damasc sau Istanbul şi, câteodată, mai aproape, în Paris, Köln sau Berlin, sau chiar pe străzi învecinate, aici, în Bruxelles. Mă obsedează întrebarea: fi-va, oare, transumanismul viitorilor hibrizi om-maşină şi mai sau doar la fel de subuman ca delirul mulţimii de fiinţe omeneşti bolnave psihic de violenţa intrinsecă islamului? Oricărui binecredincios al religiei politically correct (religia… doamnei Merkel şi a altor numeroşi occidentali prompt indignabili!), pe care l-ar putea şoca obsesia mea, îi recomand, dintr-o lungă serie de scrieri edificatoare ale unor intelectuali arabi, foarte consistenta analiză a lui Hamed Abdel-Samad „Fascismul islamic”, publicată în germană în 2014 şi tradusă acum în franceză, la Grasset (Paris, 2017). Dar, despre antiumanism… poate, altădată…