CULTURA SPORTULUI

Rubrica IN CORPORE SANO

Distrus, dar nu învins

Mădălina Firănescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 11 (567), 16 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-11-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_567_web.pdf

 

La un pas să se încheie tragic, meciul de fotbal dintre Deportivo La Coruna şi Atletico Madrid, de la început de martie, l-a adus în atenţia presei pe Florin Andone nu doar prin deschiderea scorului, ci şi printr-un gest nobil, subliniat de ziarul „Marca”. În minutul 85, în urma unui duel aerian cu Bergantinos, atacantul madrilen Fernando Torres a rămas întins pe gazon. Coechipierii s-au repezit să-l ajute să respire până la sosirea echipei medicale, alţi jucători – mai sensibili – n-au putut rezista spectacolului şi şi-au acoperit ochii, în timp ce tribunele au început să huiduie. Calm, Andone le-a făcut semne repetate suporterilor să înceteze, reuşind să transforme fluierăturile în aplauze. Torres a ajuns cu bine la spital, unde s-a stabilit că a suferit un traumatism cerebral, dar este în afara oricărui pericol. Oare? Întrebarea vine firesc după studiul recent publicat de „Acta Neuropathologica” şi vehement contrazis de FIFA, potrivit căruia, din cauza loviturilor cerebrale repetate, fotbaliştii sunt mai expuşi maladiilor neurologice ce pot duce la demenţă. Cercetătorii conduşi de dr. Helen Ling au analizat 14 foşti fotbalişti (13 profesionişti) afectaţi de demenţă şi spitalizaţi la Swansea (Ţara Galilor), în perioada 1980-2010. Din 6 autopsii efectuate la University College London Hospital şi la Spitalul Naţional Britanic de neurologie şi neurochirurgie, 4 au indicat semne de Alzheimer, dar şi de encefalopatie traumatică cronică (CTE), afecţiune degenerativă progresivă observată până acum la practicanţii unor sporturi violente: box, hochei pe gheaţă, wrestling etc. „Din câte ştim noi, nu există nicio dovadă de efecte negative în urma loviturilor de cap. Fotbalul nu este un sport de mare risc şi nu duce la accidentări la creier”, a replicat FIFA, conform „L’Equipe”.

Spre deosebire de pugilişti sau de jucătorii de fotbal american, jucătorii de soccer sunt rareori victime ale ciocnirilor cu pierderea cunoştinţei. Un exemplu e Cristi Chivu, doborât în 2010 la meciul Inter Milano-Chievo şi ajuns conştient la spital, unde i-a fost reconstruită cutia craniana spartă. Specialiştii susţin că impactul, chiar fără comoţie, este foarte periculos. De aceea fotbaliştii ar putea fi obligaţi să semneze un act de asumare a riscului, pentru a nu mai apela la justiţie în cazul apariţiei unor leziuni cerebrale sau a demenţei, a declarat un fost oficial al Asociaţiei Scoţiene de Fotbal, Gordon Smith.

Dincolo de Ocean, situaţia e mult mai gravă. Filmul „Trauma” [„Concussion”], regizat de Peter Landesman, a stârnit vâlvă în 2015 cu povestea neuropatologului Bennet Omalu (interpretat de Will Smith), care a demonstrat ştiinţific – în viaţa reală! – urmările dezastruoase ale repetatelor lovituri la cap suferite de jucătorii de fotbal american. Numai că, în locul unei dezbateri serioase asupra modului în care acest sport ar putea deveni mai puţin periculos, savantul şi familia lui au devenit ţintele unei campanii de discreditare. Asta pentru că fotbalul american este o industrie în care se învârt mulţi bani, iar pe cei implicaţi nu-i interesează reducerea spectaculozităţii jocului. Filmul vorbeşte deschis despre fotbaliştii cărora traumele cerebrale le-au adus un sfârşit timpuriu. Printre ei – legendarul mijlocaş de la Pittsburgh Steelers, Mike „Iron” Webster, atacanţii Justin Strzelczyk şi Terry Long sau fundaşii de la Philadelphia Eagles, Andre Waters, şi Chicago Bears, Dave Duerson. Webster, care a murit la 50 de ani în urma unui atac de cord, suferea de demenţă, capul îngroşându-i-se din cauza cicatricilor. El a fost primul fotbalist pe care dr. Omalu l-a diagnosticat, la autopsie, cu CTE. La rândul său, Dave Duerson s-a sinucis în 2011, doborât de pierderile de memorie, durerile de cap, problemele de vedere şi depresie. Ultimele sale cuvinte au fost: „Creierul meu să fie donat Băncii de Creiere a NFL”. Duerson se referea de fapt la Centrul pentru studiul encefalopatiei cronice traumatice, care avea să confirme că sportivul suferea de temuta maladie.

Din păcate, deşi e cert că loviturile repetate la cap modifică ţesutul cerebral, constatarea se poate face doar post-mortem, deci prea târziu. De aceea se presupune că ar exista multe victime neştiute ale bolii confundată adesea cu Parkinson, Alzheimer sau cu tulburări psihice având manifestări similare. Poate fi şi cazul a doi boxeri celebri: profesionistul Cassius Clay (Muhammad Ali) şi amatorul cu ambiţii de profesionist Ernest Hemingway (care i se confesa Josephinei Herbst: „Scrisul meu e nimic. Boxul meu e totul”). Căci, potrivit unui studiu al psihiatrului Christopher D. Martin de la Baylor College of Medicine, din Houston, Texas, moartea tumultuosului romancier nu s-a produs brusc, prin împuşcare, ci a fost apogeul unei lungi suferinţe cumulând „tulburarea bipolară, dependenţa de alcool, traumatismele craniene şi înclinaţiile narcisiste”. Aventurosul Hemingway a avut parte de nenumărate asemenea lovituri: şi-a spart capul în baie, apoi, după un accident auto, i s-au pus 57 de copci, la întoarcerea în Cuba, după război, şi-a tăiat fruntea în oglinda retrovizoare când i-a derapat automobilul, iar în 1954, scăpat rănit dintr-un accident aviatic, a fost nevoit să spargă cu capul geamul maşinii care-l transporta şi luase foc. O suită de evenimente care, în final, l-au împins să demonstreze că „omul poate fi distrus, dar nu învins”.