EDITORIAL

 De ce sărbătorim Centenarul?

Virgil Ștefan Nițulescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 11 (567), 16 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-11-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_567_web.pdf

 

România a apărut pe harta lumii, ca de altfel multe alte ţări europene, destul de târziu, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Paris (30 martie 1856), care a avut drept urmare înfiinţarea Adunărilor Ad-Hoc din cele două Principate, unde, la 5 şi, respectiv, 24 ianuarie 1859, a fost ales acelaşi principe, care conducea cu sprijinul a două guverne şi a două adunări elective. Momentul constitutiv al statului România a fost marcat, însă, abia în decembrie 1861, prin recunoaşterea simultană a unirii administrative şi legislative a Principatelor de către Franţa şi imperiile britanic, otoman şi rus. De aceea, la 11 decembrie 1861, principele Alexandru Ioan I proclamă: „Unirea este îndeplinită. Naţionalitatea română este întemeiată… Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”. Vorbele vor fi urmate de fapte o lună mai târziu, când, la 22 ianuarie 1862, s-a întrunit primul Guvern al României, iar în 24 ianuarie, prima Adunare Electivă a României. Bucureşti devine Capitala ţării. Ulterior, prin Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, publicat la 3 iulie 1864, se separă cele trei puteri în stat (chiar dacă puterea principelui creşte), iar Parlamentul devine bicameral. Dar prima Constituţie promulgată fără a se mima, cel puţin, solicitarea acordului Marilor Puteri este cea de la 30 iunie 1866, în care se foloseşte, limpede, numele „România”. De aici, a mai durat câţiva ani până la proclamarea Independenţei ţării, la 10 mai 1877, şi recunoaşterea acesteia pe plan internaţional, prin încheierea Tratatului de la Berlin, în 13 iulie 1878. Cu această ocazie, România a pierdut Bugeacul (judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad), în favoarea Rusiei, dar a câştigat Dobrogea, cu Delta Dunării şi Insula Șerpilor – teritorii unite, în realitate, cu ţara, la 14 noiembrie 1878. România nu mai era condusă de „Principele”, ci de „Alteţa Regală” Carol I – titlu pe care şi l-a păstrat până la proclamarea României ca regat, la 14 martie 1881.

Lăsând la o parte discuţia privind Tratatul de la Bucureşti, din 10 august 1913, care continuă să suscite aprecieri diverse în rândul istoricilor (amintesc faptul că, în urma acestui tratat, România a anexat Dobrogea de Sud), cheia de boltă a construcţiei statului rămâne anul 1918, prin cele trei acte de unire, consemnate de Sfatul Țării de la Chişinău (la 27 martie), Consiliul Naţional al Bucovinei (la 28 noiembrie) şi Marea Adunare Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria (la 1 decembrie). Desigur, există diferenţe între cele trei decizii: în vreme ce, în primele două cazuri, organele decidente erau reprezentative pentru fiecare dintre cele două provincii, hotărârea de la Alba Iulia a fost luată doar de români; la 15 decembrie, la Mediaş, germanii din Transilvania şi Banat au aprobat decizia românilor, în vreme ce, la 22 decembrie, maghiarii, adunaţi la Cluj, au respins-o. Dacă Unirea Basarabiei cu România nu a fost recunoscută printr-un tratat de pace internaţional, în schimb, soarta Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului a fost decisă de tratate asumate, în 1919 şi 1920, de toate părţile implicate.

Am reamintit, aici, nişte date şi am încercat decuparea unor momente reprezentative din şirul infinit al istoriei. În ceea ce mă priveşte, consider că perioada începută prin alegerile din 1859 s-a încheiat prin adoptarea Constituţiei din 29 martie 1923. Istoricii pot jongla, însă, cu aprecierile, fie luând în calcul, în principal, evenimentele interne (aşa cum am făcut mai sus), fie, mai ales, tratatele internaţionale, având, întotdeauna, în vedere ambele aspecte.

Construcţia statului român contemporan nu a fost, aşadar, consecinţa unui singur act istoric, ci un proces care a durat cam 60 de ani. Momentul astral 1918 este considerat, printr-o convenţie a majorităţii istoricilor români, drept cel care a dus la desăvârşirea acestei construcţii şi care a aşezat România pe harta şi în conştiinţa lumii, chiar dacă nu în graniţele de astăzi – cele recunoscute de către marile organizaţii internaţionale, de la ONU la UE.

Centenarul pe care îl vom aniversa anul viitor este semnificativ, în primul rând pentru noi, pentru naţiunea civică a României de astăzi, stat naţional şi european, în acelaşi timp. Am fi putut alege oricare alt moment aniversar, de la alegerile din 1859, la cel al Constituţiei democratice din 1923. Toate cele amintite mai sus au avut importanţa lor. Până la urmă, această convenţie a istoricilor şi, deopotrivă, a politicienilor şi a întregii societăţi este importantă însă nu pentru o anumită sumă de ani, nu pentru că a marcat aducerea majorităţii covârşitoare a etnicilor români în cadrul aceluiaşi stat, ci pentru ceea ce vrem să facem de acum înainte. O simplă comemorare, cu iz de parastas şi cu discursuri sforăitoare despre eroismul strămoşilor, nu ne va fi de niciun folos. Pe temelia construită la 1918, avem datoria de a clădi, mai departe, pentru urmaşi. Fără îndoială, tabloul internaţional este complet diferit faţă de acum un secol. Atunci, am pus accentul pe administraţie, instituţii şi conştiinţă naţională. Acum, în opinia mea, avem nevoie, în cel puţin aceeaşi măsură, de susţinerea culturii din România – o ţară care are şansa de a fi o Europă „în mic“: cu o diversitate excepţională, din punct de vedere cultural, dar fără discrepanţe care să separe comunităţile culturale diverse, ci, dimpotrivă, cu o mulţime de punţi care le leagă. Cred că succesul nostru în acest demers ar putea fi hârtia de turnesol a viitoarei construcţii europene.