CULTURA LITERARĂ

Proza de aeroport

Emanuel Modoc

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 11 (567), 16 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-11-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_567_web.pdf

 

iocan, anul 1/ nr. 3, Editura Vellant, București

 

Mariajul dintre proza scurtă românească și plaja corporatistă pare că s-a realizat în numărul 3 al revistei „iocan”. O curiozitate rămâne, totuși: și-a definit, oare, „iocan” orizontul de perspective sau rămâne deschis și la alte abordări? Pentru că se poate observa – la o privire oricât de naivă – mâna fină a lui Marius Chivu, coordonatorul acestui număr, atât în alegerea textelor după o anumită coerență tematică, cât și a… familiarității cu autorii. Adaptabilitatea criticului de la „Dilema veche” în zonele corporate-hipster se vede cel mai bine aici, tot așa cum se pot deduce (de data asta, fără nicio urmă de naivitate) și atașamentele față de colaboratorii „Dilemei vechi” prezenți în paginile acestui număr.

 

Marius Chivu şi prietenii săi

De aici, o tot mai vădită senzație de gregar, de gașcă, iar ca să nu pară că exagerez proporțiile, fac o scurtă trecere în revistă: Iulian Popa și Daniela Bădica – ieșiți din atelierele de scriere creatoare Iaru-Chivu, Ana Alexandrescu – debutată în primul număr al revistei „iocan”, Simona Goșu – publicată în „Revista de Povestiri”, Cătălin Pavel, Cosmin Manolache, Călin Torsan, Alexandra Coliban și Dan Stanciu – colaboratori ai „Dilemei vechi”. Între aceștia, trei autori care se pliază pe publicul-țintă: Flavia Cozma – specialistă în marketing și comunicare, debutată în acest număr, Deea Avram – travel blogger, Alex Tocilescu – copywriter. Aron Biro, Daniel Timariu și Hanno Höfer par a fi singurii oddballs dintre autorii care semnează, primii doi scriitori de SF/thriller-e, cel din urmă regizor româno-german. În condițiile de mai sus, numărul 3 al revistei „iocan” ar fi putut la fel de bine să se numească „Marius Chivu și prietenii săi”.

Dincolo de remarca de mai sus, trebuie să apreciez, totuși, echilibristica valorică a numărului, întreținută cu prisosință de Marius Chivu. Deși nu există vârfuri (așa cum s-a întâmplat în numărul doi, de pildă, prin textele semnate de Dan Lungu și Bogdan-Alexandru Stănescu), prozele sunt fluide și accesibile fără a fi supărătoare la nivelul construcției și fără a încerca să epateze la nivelul stilului. Oricât de entuziasmat ar fi un Mihai Iovănel de textul lui Aron Biro („Noi cei din linia întâi”), care inventează inteligent, cu câteva deschideri misticoide, în jurul participării României la prima ediție a Cupei Mondiale, textul nu este, totuși, o bijuterie, chiar dacă pontează cu succes la capitolul entertainment. „Duty-free”, proza lui Iulian Popa, construiește un dialog tensionant al unui cuplu care se suspectează permanent și la modul detectivistic de adulter. Replicile, deși atent dozate, se termină din păcate subit, însă non-rezolvarea, departe de a fi o problemă în economia prozei, face ca întreg demersul să fie autotelic și facil, putând fi prelungit la nesfârșit. Textul Flaviei Cozma reface cazuistica unei crime din perspectiva unei prostituate. Nonșalanța personajului central, un mix de răceală profesionistă și vulgaritate de mahala, face întregul text savuros. Alex Tocilescu încearcă o proză comic-erotică plasată în spațiu. Decorul e, desigur, artificial, preluat la mâna a doua din imaginarul hollywoodian, iar unele replici se vor vădit comice, dar cu puțină inteligență de construcție în spatele lor, însă textul colaboratorului de la „Vice” punctează cu succes la capitolul proză de aeroport, care presupun că e target-ul general al acestui număr oricum.

 

Ordine

„Millefiori” al lui Cătălin Pavel e cel mai reușit tehnic și cel mai atipic din calup. Autorul șarjează cvasi-urmuzian în jurul mitologiei de formare a unui oraș medieval, cu o uluitoare ușurință a utilizării analepselor în ciuda faptului că cronotopul este nedefinit, marcând o proză extrem de derutantă și, totuși, cu atât mai savuroasă. Diana Bădica, aflată la al doilea text, convinge de data aceasta: „Părinți” e o proză care se construiește greu, cu suficiente momente fastidioase în economia textului, însă care își livrează cu mult nerv finalul tragi-comic. Hanno Höfer scrie un text simpatic (intitulat „Julio Iglesias”) despre cum barierele lingvistice dintre un rus, o italiancă, un elvețian și un româno-german sunt depășite cu ajutorul lui Julio Iglesias și al câtorva mișcări iscusite de dans. „Ecou în blocare”, proza lui Cosmin Manolache, își găsește rezolvarea într-un cliffhanger mai degrabă ieftin, greu de susținut de trama subțire a povestirii (un cuplu căsătorit, el iritat, ea împăciuitoare, caută un apartament de cumpărat). „Ăla cu sabia”, proza semnată de Dan Stanciu, stă alături de cele ale lui Aron Biro și Cătălin Pavel în mica serie de proze non-cosmopolite reușite ale acestui număr, în timp ce textul Anei Alexandrescu, „O noapte plină de lumină”, închide calupul de inedite într-o manieră care provoacă mai mult derută decât orice altceva. Textele semnate de Simona Goșu, Deea Avram, Călin Torsan (intitulat „ , ” – o fi o sedilă? o fi o virgulă? nu știm), Alexandra Coliban și Daniel Timariu cum n-ajută, nici nu strică.

Deschizând „iocan 3” rămâi cu impresia entuziastă a unui număr bine închegat, în care mai că nu te răpește iluzia de selecție profi și calitatea textelor de la început. Parcurgând numărul, entuziasmul se diminuează, tiparul devine evident. Deși, repet, mult mai echilibrat, numărul 3 al revistei „iocan” se fâsâie de la a doua jumătate încolo. N-ar strica, poate, ca următorul număr să se încheie cu prozele bune și să înceapă cu cele slabe, nu invers.