CULTURA LITERARĂ

Evocări și exegeze

Constantin Cubleșan

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 11 (567), 16 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-11-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_567_web.pdf

 

Ion Vlad, Dreapta și necruțătoarea magistratură a timpului. Scriitori, cărți, confesiuni, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017

 

Oricât de rigide par demersurile de teorie literară, în discursul lejer și polemic al profesorului Ion Vlad, ele devin nu doar atractive, ci și incitante, pentru că sunt mereu dublate de eseistul și de criticul literar, nu mai puțin, în vremea din urmă, de memorialistul deghizat („n-am scris și nu am de gând să scriu memorii”, se confesează domnia sa, dar nu ezită să scrie, în numeroase rânduri:„Mi-am adus aminte de…”, „țin minte…”, „voi invoca…” etc.), ceea ce dă și o anume intimitate „aventurii și spectacolului intelectual” (cum se exprimă undeva Mircea Muthu) pe care acesta îl produce. Pe asemenea coordonate exegetice se structurează și recentul său volum, „Dreapta și necruțătoarea magistratură a timpului. Scriitori, cărți, confesiuni”, o veritabilă incursiune în ipostazele și interpretările literaturii.

Paginile de început, prin eseul ce dă și titlul volumului ca și prin cel având genericulLumini călătoare”, sunt deplin evocatoare ale unui timp plin de evenimente în care autorul acestora a fost implicat, alături de alți colegi în ale scrisului (D.R. Popescu, bunăoară, la momentul premierelor cu „Acești îngeri triști” și, mai ales, „O pasăre dintr-o altă zi”), prilej pentru a vorbi și reabilita perspectiva de interpretare biografică a operelor literare: „Azi e un loc comun că biografia scriitorului nu poate explica operele și realitatea lor autotelică; operele argumentează prin ele și prin «vocea» lor, dincolo de accidentele unei biografii supuse timpului”, dar există momente critice în viața acestora, implicit a operelor lor, despre care e bine să se aducă aminte celor „mai tineri intelectuali”, ca aceștia „să înțeleagă complicatele meandre ale unor fapte de cultură incontestabilă, autentice, memorabile, și cu atât mai prețioase, cu cât ele sunt rezultatul unor «conspirații» ale intelectualilor conștienți de alternativa unui dezastru spiritual”, dintr-un trecut nu tocmai îndepărtat.

Reflecții intelectuale abundă și în falsele jurnale de călătorie prin China, Cuba, Suedia, Polonia ș.a., trădând benefic preocupările teoreticianului prin excelență: „Călătoriile – spune domnia sa – devin cu adevărat fecunde și păstrează – parțial doar – sursele livrești sau sugestiile acestora – greu de uitat. Ele pot fi momente răscolitoare, reveniri la aspecte adesea infinitezimale. Altfel spus, nu sunt pentru tema acestei culegeri doar reflecții liminare. Reîntoarcerile la locuri văzute și reținute doar prin prima impresiei devin câteodată mai puternice emoțional. Opera literară recreează și itinerariile intră în competiție cu imaginarul unui mare talent literar”. Așa sunt trimiterile la Ernest Hemingway, Alejo Carpentier, Lawrence Durrel, Arthur Rimbaud, Antoine de Saint-Exupéry ș.a., conotații fugare dar pline de semnificații ale unor subtile interpretări literare.

Spații ample sunt acordate atât comentariilor operelor unor scriitori actuali (Ileana Mălăncioiu, Horia Bădescu), cât mai ales ale clasicilor literaturii române și universale. Liviu Rebreanu este recitit în ritmul apariției seriei de „Opere” (salahoria de-o viață a lui Niculae Gheran), aflând în anunțarea proiectatului roman (neîmplinit) al acestuia, „Păcală și Tândală”, o adevărată poetică a scrisului marelui romancier: „Poate nu e defel riscant să spunem că întoarcerea scriitorului la un univers românesc (mitologie, poveste, basm, povestire, semnificații și confruntări care refuză, totdeauna, în proza lui Liviu Rebreanu compozițiile simplificate) și la un sistem bazat pe alegorii și simboluri avea să însemne nivelul superior al realismului, acel realism definitoriu și pentru proza de azi și pentru experiențele cele mai importante ale literaturii ultimelor decenii”.

Mario Vargas Llosa este perceput într-o corelare a tradițiilor culturale europene și sud-americane („Dincolo de înrudirile în totul firești cu scriitorii generației sale din continentul luxuriant al Americii latine, Llosa e și un «european» precum Márquez, Julio Cortázar, Alejo Carpentier sau Jorge Luis Borges. Conexiunile și substanța activă ale celor două continente construiesc personalități puternice cu biografii intelectuale de o certă originalitate”); în opera lui William Faulkner punctează viziuni de fior filosofic și disponibilitatea pentru istoria ființei: „Inițierea în opera marelui prozator american presupune descifrare de sensuri și de semne (purtătoarele sensurilor, chiar dacă ele sunt «hieroglife» și «ideograme», concepute într-un lung și dificil proces de meditație asupra lumilor reale și imaginare) și, sub acest aspect, opera sa e suma tuturor reflecțiilor pentru un cititor încercat: în ea se află secretul unei viziuni profund tulburate de timp și de existența omului într-un spațiu prezidat de Cronos”; pe de altă parte, Henry Miller „e un portretist decis să caute dominanta personajului, înclinat spre îngroșarea liniilor, până la caricatural: tipologia face parte dintr-un panopticum în plină «execuție»; tușele sunt puternice, corespondențele și trăsăturile individualizatoare compun o galerie grotescă, intens sancționară sub semnul ineluctabil al urâtului și diformului”.

Mereu, în lecturile sale, Ion Vlad este un diagnostician de primă mână, având în formația sa critică rigoarea și capacitatea de pătrundere metodică spre esența textului parcurs, calitate ce vine din profesionalitatea didactică, de teoretician, oficiată cu elevația cercetătorului literar mereu aflat în sincronie cu noutățile domeniului, introduse însă în comentariile sale cu eleganța și distincția eseistului culant, dar și polemic, aspecte care-l particularizează evident între hermeneuții noștri (nu numai) literari, de ieri ca și de azi.