CULTURA LITERARĂ
Despre politică: între ambiguitate şi „bifurcaţie” catastrofică
Marian Victor Buciu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 11 (567), 16 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-11-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_567_web.pdf
Matei Călinescu, Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp, Editura Humanitas, București, 2016
Matei Călinescu a fost, îşi aminteşte în „Un altfel de jurnal”, prezent în Franţa, în mai 1968. Atunci s-a iniţiat o acţiune mai degrabă teatrală a extremei stângi, înteţită cu „lozinci suprarealiste”. Principala lozincă numea alternativa doar fascistă. Scena părea mutată direct din URSS. Efectele de sincretism marxisto-psihanalitic au fost „descrise destul de exact în romanul utopic-pornografic «Les particules élémentaires» de Michel Houellbecq”.
Exilul în SUA n-a fost pentru M. Călinescu o clară izbăvire, alternativa dorită la totalitarismul roşu, însângerat pe faţă: „dar şi exilul s-a dovedit mult mai ambiguu decât mă puteam aştepta”. Un fel de maniheism i-ar fi priit mai mult. Ambiguitate de gândire sau de acţiune? Se cădea o clarificare punctuală. Ea trebuie căutată în alte paragrafe.
Marea decepţie pare a fi decăderea culturii americane până la fundul societăţii, dacă nu direct în ghenele ei de gunoi. Nu se citeşte fără ochii măriţi că „În democraţia haotică de aici, cultura nu numai că şi-a pierdut aura, dar a devenit ceva de-a dreptul jenant, ceva aproape inavuabil”. Nu stârneşte violenţa, dar induce automat evitarea. Nu e acum radical(ist) româno-americanul pe care-l percep de regulă, dar nu mereu în regulă, ca relativist-individualist nuanţat până la obsesie?
Nu cultura s-a estompat, dar politica, aceea de bună seamă culturală, ideologizată, a mutilat-o şi a înstrăinat-o. Totalitarismul trece, tare şi mândru, şi-n democraţie. Sistemele convieţuiesc paşnic, dar mai mult prin compromitere decât prin compromis, îndeosebi de partea – slăbită, prin gândire, postmodernă a – democraţiei. Universitarul este constrâns la supunere ideologică, una cu care în niciun fel nu se împacă. Umbra rea a ţării natale comunizate, dar şi cea a totalitarismelor de mai înainte, îi acoperă, cel puţin în unele momente, orice lumină. Dar va corecta drastic antiamericanismul lui Mihai Spăriosu.
Să reţin şi exemple de aici când extremele se atrag: Habermas şi Carl Schmitt, Junger şi Ernst Niekisch, Junger şi românul evreu Valeriu Marcu, istoric leninist.
Marele neajuns de-a trăi, mai întâi ca universitar? „Political correctness a introdus în universităţi – în rândul tinerilor profesori mai întâi – triada interpretativă «clasă-gen-rasă», care-mi amintea iritant de perspectiva «luptei de clasă»”. Voia să uite amintirea istoriei mari, colective. Acum, prin istoria personală, tocmai se străduieşte, metodic, explorator, într-un sens chiar experimental, să o reconstruiască. Când jurnalul „altfel” pune memoria-n paranteză, prezentul acaparează pagina. Chiar şi prezentul politic. Iată, în toamna anului 2008, la alegerea preşedintelui SUA, nu-l creditează pe Barack Obama, cel favorizat, crede, de „campania haotică, reactivă, dezamăgitoare a lui John McCain”. Învingătorul Obama, un „băiat birasial”, devine cel democratic, oportun în context: „charisma lui, abilitatea lui politică şi organizatorică, ca şi tinereţea lui au jucat un rol important. Ca şi programul lui stângist într-o vreme de profundă criză economică şi financiară”. Nimic din toate acestea nu-l linişteşte pe exilat, alertat de o totală nepotrivire a neaşteptatului lider al SUA. Vot democratic angoasant, iraţional. „O aruncare în necunoscut, o aventură”. Cu un termen, precizat a fi extras din teoria catastrofelor: „bifurcaţie”. E şi un termen borgesian, dar este el se vădeşte acum prea prins, aproape de-a dreptul speriat, de politică, pentru a se mai gândi la literatură.
Dar nu el se percepe drept un radicalist. E drept, nici măcar nu foloseşte numele poporului care a votat. Întâmplare sau prudenţă? Ca şi când votul s-ar fi făcut prin el însuşi. Nu găsesc semne de filoamericanism, dar nici de antiamericanism. La o anumită distanţă în timp, de luni, nu de ani, el, însă, notează despre un altul, Mihai Spăriosu, că este tot mai – termenul e-n text – „anti-american”. Şi se explică: „În America actuală el vede triumful totalitarismului şi chiar al comunismului, într-o formă perversă, înşelător atrăgătoare, spiritual devastatoare etc. – e prăpăstios, confuz, încâlcit, obsesiv, până la urmă repetitiv şi apăsător de plicticos. Toleranţa lui filozofică afişată ascunde tot soiul de intoleranţe şi de superstiţii care, în lipsa unei logici interne, se bat cap în cap. Partea rea e că aceste intoleranţe nu conduc, în cazul lui, la vreo formulare mai memorabilă, la vreo remarcă mai ascuţită, la vreun aperçu mai original sau mai proaspăt. În sfârşit…”. Fragmentul sugerează o despărţire sau, oricum, o mare distanţare de un alt român exilat, deşi mai tânăr, chiar înaintea sa. E aici un portret cu toate ingredientele complexităţii, contradicţiilor, dar portretistul are o altă dispoziţie, clasicistă, spre claritate, logică, siguranţă, curaj, bărbăţie, progresie a abordării. Termenul „superstiţii” trimite la atragerea de către cel vizat spre tratamentul naturist şi vraciul ca succedaneu al medicului. Care, şi el, suferă profesional de o crasă ignoranţă. Nu lipseşte de aici cerinţa stilistică, substituind inadecvarea de fond, ca şi când ea ar fi aptă de a face neadevărul ospitalier.
M. Călinescu se amuză, râde copios, dar ca spectator, auditor, nu ca partener de dialog. Nu de oricine şi nu fără adnotare, se lasă el diminuat. Omul rămâne pentru el măsura lucrurilor, iar măsura nu poate fi una şi aceeaşi pentru toţi.