CULTURA LITERARĂ

Mihai Zamfir şi un alt fel de „istorie literară”

Marius Popa

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 11 (567), 16 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-11-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_567_web.pdf

 

Epoca postdecembristă a revendicat – în chip cvasiprogramatic – o serie de „reconfigurări” ale discursului critic, care să „depăşească” principalele convenţii interpretante ale ultimelor decenii din comunism, recurgând la un instrumentar din ce în ce mai racordat la noutăţile occidentale. E obligatoriu însă de amintit că, şi înainte de 1989, o serie de autori au elaborat studii extrem de ofertante din punctul de vedere al „mecanismelor” hermeneutice, atrăgând atenţia prin originalitatea propriilor abordări. Unul dintre ei este Mihai Zamfir.

„Stilistica nu face altceva decât să sondeze, timid, sensul rostirii în perspectiva «lungilor tăceri» şi, mai presus de toate, să ofere cel puţin spiritului nostru un avans pe drumul dobândirii libertăţii”. E o definiţie a stilisticii pe care – în cheie metaforică – Mihai Zamfir o propune în cunoscutul său studiu „Din secolul romantic” (Cartea Românească, 1989), sintetizând, în definitiv, miza centrală a cărţii: aceea de a investiga coordonatele stilistice ale secolului al XIX-lea, verificând, totodată, influenţele pe care le-a exercitat asupra secolului următor. De altminteri, una dintre observaţiile esenţiale ale volumului vizează „secolul” văzut ca „entitate spirituală distinctă”. După cum remarcă, pe bună dreptate, Zamfir, secolul nu ţine cont de limitele sale cronologice, fiind o realitate supraistorică, recognoscibilă prin reperecare ţin de vârstele imprecise şi neregulate ale dinamicii esteticului („există un «secol al clasicismului» sau un «secol al luminilor» […] coagulând o spiritualitate continentală”), de unde, probabil, şi mefienţa constantă a criticului literar cu privire la „istoria literară” ca disciplină tradiţională, orientându-se, mai degrabă, spre o „stilistică diacronică”.

Volumul debutează printr-un excelent „Eseu despre secolul al XIX-lea”, în care e definit, după cum aminteam, conceptul de „secol”, evidenţiindu-i „legităţile” dintr-o perspectivă „cronologică” („spiritul fiecărui secol se formează în cadrele, uneori greu perceptibile, ale secolului precedent”). În această ordine de idei (şi aplicând, bunăoară, mijloacele cercetării în „teritoriile” literaturii române), orientările majore ale secolului al XIX-lea şi, implicit, configuraţia mentalului colectiv se dovedesc indisolubil legate de veacul anterior (aşa se explică, de pildă, faptul că un Grigore Alexandrescu sau un Costache Negruzzi „dau tot ce au mai bun în limitele unei arte de secol XVIII” ori, în aceeaşi ordine de idei, la fel se explică „obsesia fabulei şi a epistolei – specii tutelare până la 1850”).

Cartea tratează, în continuare, o serie de repere ofertante – prin resorturile teoretice pe care le integrează – „Din stilistica romantismului”, prima secţiune majoră a tomului. Aici discută Mihai Zamfir, de pildă, „Memorie vs. Imaginaţie. Un model al prozei româneşti din secolul al XIX-lea”, pornind de la premisa că „întinsa şi aparent extrem de variata producţie prozastică a romantismului nostru îşi clarifică sensul imediat ce descoperim îndărătul ei o formulă narativă capabilă să-i explice configuraţia”. Autorul propune o astfel de formulă narativă, inaugurând o teză relevantă, şi anume aceea că proza romantică din secolul al XIX-lea se fundamentează, în principal, pe memorie (şi nu pe ficţiune), dovadă fiind şi opţiunea scriitorilor epocii pentru literatura de frontieră (nu întâmplător, speciile preferate în acest interval sunt jurnalul, memorialistica etc.). Pe de altă parte, „Din romantismul extremist” reflectă maniera în care erau percepuţi paşoptiştii în epocă, reticenţele care i-au întâmpinat din partea oficialităţilor şi condamnarea „revoluţionarismului” care le definea opera. Cele două nume pe care autorul le reţine pentru a exemplifica „nihilismul romantic” sunt C.A. Rosetti, care a reuşit – în concepţia autorului – o reală înnoire a prozei, şi Cezar Bolliac (căruia îi datorăm, în schimb, o „reformare” profundă a poeziei). E vorba despre doi scriitori care au transgresat limitele stilistice ale perioadei (C.A. Rosetti, „sub semnul prozei romantice involuntare”, iar Cezar Bolliac, prin tensiunea poetică pe care o exercită preferinţa sa paradoxală pentru două modele distincte: modelul hugolian şi modelul lamartinian).

Cea de-a doua secţiune majoră a cărţii, „Eminesciana”, urmăreşte opera şi mitul eminescian în devenirea lor „istorică”. De pildă, „Constituirea mitului eminescian. Glose despre un mit modern” conturează datele unui „mit modern creat ad-hoc şi valorificat monoic în legătură cu cel mai mare poet român”. O asemenea construcţie culturală a făcut extrem de dificilă – prin angrenajele nesfârşite ale „identităţilor” eminesciene – recuperarea obiectivă, „autentică”, a scriitorului, iar Mihai Zamfir investighează – apelând la armătura teoretică a unui Roger Caillois – formele pe care le-au preluat, de-a lungul deceniilor, ipostazierile mitice ale poetului naţional.

Una dintre cele mai ofertante secţiuni ale volumului o constituie, fără îndoială, cea dedicată exilului romantic. Premisa de la care porneşte Zamfir este că, „în centrul ontologiei creatorului”, se situează, de fapt, „condiţia de exilat”. Cazul căruia scriitorul îi acordă o atenţie aparte este cel al lui Ion Heliade-Rădulescu, victima unui exil spectaculos, în scrierile căruia o asemenea experienţănefericită a determinat transformări de natură stilistică. După cum susţine cu îndreptăţire Mihai Zamfir, „exilul romantic european – constantă a marii literaturi romantice – îşi găseşte în Heliade un prim exemplu de renaştere fericită: e tot ceea ce exilul din toate timpurile reprezintă mai fertil şi mai interesant”. În primul rând, exilul dintre anii 1848 şi 1857 constituie intervalul în care scriitorul are oportunitatea de a asimila cultura franceză. Însă, pe de altă parte, mutaţia centrală se produce la nivelul imaginarului heliadesc, în straturile sale „abisale”, de vreme ce, „dintr-un scriitor volubil, naiv-optimist şi uşor plebeian, Heliade devine un tragic, exaltat de latura eroică şi spectaculoasă a limbajului, un retoric mesianic”. „Souvenirs et impressions d’un proscrit” (1850) sau „Mémoires sur l’histoire de la régénération roumaine” (1851) integrează, printre alte opere filosofice sau politice, marile modificări pe care exilul le declanşează în plan stilistic: poetul descoperă un „romantism selenar”, notele de vulgaritate şi de familiaritate din scrierile precedente dispar, preocupările nu mai vizează pitorescul şi ilaritatea, ci – dimpotrivă – marile proiecte filosofice („originea şi sensul existenţei, soarta omului pe pământ, raportul dintre personalitate şi istorie etc.”). Cu toate că şi operele dinaintea revoluţiei anticipau, într-o anumită măsură,aceste direcţii ale orizontului heliadesc, a fost nevoie de un episod biografic care să le „aducă” la suprafaţă şi care să rafineze perceptibil regimul stilistical scriitorului.

„Din secolul romantic”, unul dintre volumele de primă mărime ale lui Mihai Zamfir, ocupă un loc important în cercetarea literară autohtonă, ţinând cont, mai ales, de inovaţia pe care o implică recursul la „critica stilistică”. Precizia analizei, miza pe un filon occidental în materie de teorie literară, dar şi pertinenţa argumentelor, nu doar că i-au asigurat cărţii un destin pe termen lung, ci au şi adus în atenţie – în acelaşi timp – o serie de piste promiţătoare pentru critica noastră literară.