CULTURA SUNETELOR

 Muzică, teritoriu, granițe. Imnuri și hotare în muzica românilor din a doua jumătate a sec. XIX

Otilia Constantiniu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 11 (567), 16 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-11-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_567_web.pdf

 

În epoca construcției naționale, esența și unitatea națională este teritorializată, imaginea națiunii fiind asimilată într-un mod simbolic cu un peisaj. Mitizarea peisajului natural este o trăsătură a naționalismului cultural, care identifică esența națiunii ca fiind civilizația sa distinctă, produs al istoriei sale unice, al culturii, precum și al profilului său geografic. Profilul geografic este important pentru identitatea națională, fiind nu doar un cadru orizontal de manifestare a comunității, ci, așa cum explică Benedict Anderson, și unul vertical, purtător al unei moșteniri ancestrale (Benedict Anderson, „Comunități imaginate”, Editura Integral, București, 2000). Altfel spus, naturii îi este găsit atât un sens vizual, cât și unul temporal, componente pe care muzica a reușit să le sugereze atât prin programatism, cât și prin procedee componistice.

Teritoriul este o componentă a națiunii pentru că el reprezintă locul de naștere, leagănul originar al acesteia, este configurarea în timp și spațiu a vieții popoarelor și a societăților locale. Transferul spre modernitate al fiecărei civilizații care posedă propriile mitologii s-a produs tocmai în leagănul acelei lumi tradiționale, încât nu există istorie națională care să nu prezinte cu un aer duios trecutul primitiv în care oamenii trăiau în armonie cu natura. Prin puterea de simbolizare a originii și continuității, teritoriul este văzut ca inima națiunii, este mistic transformat în pământ ancestral, țărână sacră, locul natal fiind deseori numit patrie, făcându-se o legătură spirituală între națiune și teritoriu printr-o percepție spațio-temporală a națiunii.

Deoarece muzica este un fenomen dinamic și maleabil, ea poate contura multe imagini ale națiunii, poate marca granițe naționale și în același timp să mobilizeze la traversarea ori la dezmembrarea lor. Muzica celebrează națiunea și teritoriul ei în două feluri: unul explicit, născut din proclamare și lizibil din titluri și versuri sau programe, și un altul, analogic, în care muzica evocă prin limbaj sonor un loc sau un peisaj, redă acea „culoare locală”. În categoria evocării muzicale explicite avem imnurile naționale ca o primă formă de proiect teritorial naționalist. Funcția imnurilor era de a delimita teritorii, de a trasa granițe cărora fie li se celebra, fie li se dorea cucerirea. Totodată imnurile aveau puterea de a asigura coeziunea comunității, făcând să pară naturale și firești delimitările arbitrare, adică granițele. Cu ajutorul imnurilor se obține atașamentul emoțional al comunității la configurările teritoriului național.

 

Imnurile în Europa

Imnurile și cântecele patriotice se încadrează la categoria muzicilor cu text și pot constitui o formă de proiect teritorial naționalist. Deși imnurile derulează o narativitate istorică în textul lor, cântă eroii și evenimentele istorice, ele pot acoperi și latura teritorială, de o descriptivitate mai redusă, dar simbolizată. Sunt imnuri care celebrează unitatea teritorială, așa cum este cântecul „Hora Unirii” (1856) pe muzica lui Al. Flechtenmacher și versurile lui Alecsandri și marchează bucuria câștigării unității teritoriale (1859).

Însă marea majoritate a imnurilor naționale au un caracter ofensiv, de mobilizare la arme pentru recâștigarea unui teritoriu moștenit prin date de ereditate etnică și nu politică (Malcom Boyd, „National Anthems” [„Imnuri naţionale”], în „The New Grove Dictionary of Music and Musicians”, Stanley Sadie (ed.), 2001). Atunci când muzica apare ca expresie a unei nevoi motivate politic, care tinde să apară mai degrabă în momentele când independența națională este negată sau în primejdie decât atunci când este obținută sau consolidată, ea poate fi considerată muzică naționalistă. Ea se manifestă mai ales în cântecele patriotice, imnurile și marșurile ce mobilizează la arme, la luptă. Cântecul „Pe-al nostru steag e scris unire” (1880) de Ciprian Porumbescu conține versuri precum „am înarmat a noastră mână/ ca să păzim un scump pământ”, cântecul devenind imn al societății „România jună” de la Viena. „Cântecul tricolorului” datează din 1879 și este o reacție la Războiul de independență. Versurile îi aparțin tot lui Porumbescu, iar împreună cu melodia formează un imn ce preamărește culorile drapelului național al românilor, simbol al națiunii române, adoptat ca drapel în această formă în revoluția pașoptistă. Răspândirea „Cântecului tricolorului” a continuat să se facă prin intermediul corurilor şcolare, a asociaţiilor muzicale de amatori, din diverse oraşe şi sate, conduse de intelectualii ce-şi făcuseră studiile la Viena, apoi a fost preluată de muzicieni profesionişti din ţinuturile locuite de români.

Evocarea națiunii prin muzică este un gest care se face de sus în jos. Elita intelectuală și politică care reprezintă națiunea își consolidează puterea prin proiectarea simbolică a națiunii pe cât mai multe fenomene muzicale posibile. În cazul imnurilor, ele circulă în cercurile societăților românești și se diseminează în rândul maselor prin includerea lor în repertorii corale și preluarea lor în cultura populară. Pentru mobilizarea psihică a populației în vederea momentelor importante din viața poporului român, începuseră să apară încă de după Unirea Principatelor Române creații în care se cânta vitejia de altădată a marilor figuri istorice, cântece care îi vor însoți și pe ostași, îmbărbătându-i în lupte.

 

Scopul muzicii naţionale

Modul prin care muzica intervine în definirea și conturarea geografică a unei națiuni este același pentru mai multe națiuni europene care s-au constituit în relație unele cu altele, atât pașnic, cât și ostil. Muzica poate marca simbolic națiunea în funcție de poziționarea geografică a acesteia și prin revendicările de continuitate istorică pe care le face. Textele imnurilor urmăresc o călătorie istorică, trasând implicit peisajul națiunii începând de la cel mai îndepărtat cadru. Fie că se evoca un teritoriu strămoșesc anume, așa cum reiese din lucrarea corală „Hora Daciei” (1906) de Augustin Bena, sau se evoca latinitatea, așa cum o face cântecul „Ginta latină” (1880) de Ciprian Porumbescu, aceeași nevoie de legitimare națională face ca teritorii precum Ardealul sau Basarabia să fie preluate în repertoriul cântecelor de luptă pentru unitate teritorială. Versurile cântecului militar „Treceți batalioane române, Carpații”, a cărui apariție datează din timpul Primului Război Mondial, evocă dorința arzătoare a recuperării acestei provincii în sânul patriei, a alipirii ei cu restul spre întregire, așa cum rezultă din versul „Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă/ nădejdea e numai la noi”. Melodia nu cunoaște un autor precis, cântecul circulând în versiuni numeroase în timpul războiului.

Însă imnurile naționale sunt, așa cum le numește Carl Dahlahaus, exemplele unei situații extreme a muzicii naționale, care arată în mod evident că aspectul național al muzicii nu este o proprietate atașată la originea unei creații muzicale, ci una care apare într-un proces istoric. Exemplele de imnuri naționale menționate folosesc un limbaj muzical din care nu reiese în mod automat apartenența etnică, accentul fiind pus îndeosebi pe textul care conține în mod explicit simbolurile naționale. Astfel, imnul național este o modalitate prin care se poate articula națiunea și contura teritoriul, dar care nu răspunde la ideea de caracter național în planul limbajului muzical, așa cum începe să se întrevadă în folclorul muzical.