CULTURA PSI

Rubrica PRIN OGLINDĂ

Să ne jucăm în nisip

Valentin Protopopescu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 11 (567), 16 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-11-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_567_web.pdf

 

Sandplay este numele unei forme de psihoterapie care s-a dezvoltat puternic în ultimii ani.

Concret, în limba engleză acest concept înseamnă „a te juca pe nisip sau în nisip”. Apelând la diferite figurine din plastic, cauciuc, metal, lemn sau porţelan, care ilustrează personaje din basme, desene animate, filme şi piese de teatru etc. sau chiar din realitate, aşezându-le în configuraţii diferite pe tava cu nisip sau construind din nisip figuri şi contexte semnificative, pacientul ce nu poate exprima verbal durerea ce-l mistuie ajunge să-şi comunice problema într-o manieră simbolică decriptabilă pornind de la un cod unificat al acestui tip de psihoterapie. Rezultatele obţinute în această manieră de a interveni psihoterapeutic au fost remarcabile, mai cu seamă în cazul copiilor, dar nu numai.

Cartea scrisă de psihoterapeuta italiană Eva Pattis Zoja, „Sandwork expresiv. O abordare jungiană”, tradusă de Alexandru Pop şi editată la casa bucureşteană Herald în cadrul colecţiei „Jungiana”, ţine de orizontul terapiei de tip sandplay.

Autoarea, născută la Bolzano, s-a format în psihanaliză infantilă la Institutul Jung de la Zürich şi în terapia sandplay la Londra, fiind o apropiată a Dorei Kalff, fondatoarea domeniului. Eva Pattis Zoja a predat în impozante instituţii jungiene, aşa cum sunt Institutele de la Zürich, New York şi Viena, şi a practicat psihanaliza şi sandplay-ul la New York, în prezent desfăşurându-şi activitatea clinică la Milano. Ea a publicat importanta lucrare „Terapia sandplay: tratarea psihopatologiilor”, apărută în anul 2002.

Autoarea noastră a mlădiat conceptul de sandplay într-o formă derivată nu atât tehnic, cât social şi geografic. Ea a plecat de la constatarea, una cu o solidă bază morală, că este nedrept ca terapia prin jocul pe nisip să fie practicată şi să producă rezultate doar în ţările şi la nivelul categoriilor sociale bogate. Eva Pattis Zoja, inspirată de teoria lui Carl Gustav Jung potrivit căreia inconştientul are o natură colectivă, fiind substructurat de arhetipuri universale, pe baza cărora oamenii, indiferent de rasă, cultură şi religie, pot comunica şi se pot înţelege, a practicat psihoterapia sandplay în mahalale sărace, taberele de refugiaţi şi zonele rurale din China, Africa de Sud şi Columbia, atât pe copii, cât şi pe adulţi din pături sociale foarte defavorizate, chiar şi pe subiecţi ce sufereau de stres posttraumatic ca urmare a vieţuirii în zone măcinate de multă vreme de conflicte acute. Urgenţa unei intervenţii psihoterapeutice era una reală, situaţia multor oameni din acele spaţii fiind de-a dreptul dramatică. Rezultatele obţinute au fost entuziasmante, iar acest fapt a încurajat-o să continue în noi şi noi proiecte. Mai mult decât atât, ea a format în acest sui generis tip de psihoterapie educatori, asistenţi, consilieri şi voluntari din domeniul social din ţările sărace, astfel încât şi aceştia, fără o pregătire sistematică de psihologi practicieni, să poată lucra în registrul sandplay-ului.

Bun pedagog şi manipulând o sensibilă artă a comunicării interpersonale, punând la bătaie acel savoir faire tipic metodei psihologiei analitice de obedienţă jungiană, Eva Pattis Zoja a reuşit să pună bazele unei comunităţi de psihoterapeuţi specializaţi în terapia de tip sandplay şi performanţi în a o aplica. Reuşita ei a fost facilitată şi de dimensiunea concretă a respectivei tehnici, una nesofisticată în plan teoretic, dar foarte grăitoare şi intuitivă în dimensiunea ei practică. Practic, să faci sandplay înseamnă să activezi în tine, ca terapeut, şi în subiectul suferind, ca pacient, acele resurse mnezice universale, de ordin arhetipal, care se nutresc din mituri, poveşti, povestiri, legende şi figuri tutelare în plan civilizaţional.

Într-adevăr, la temelia psihoterapiei prin joc simbolic efectuat în tava cu nisip stă concepţia jungiană despre resursele expresive ale funcţiei inconştientului de a imagina scene reprezentabile. Dincolo însă de sursa teoretică de inspiraţie, mai există şi un izvor practic, cel reprezentat de curentul flower-power din Italia deceniilor şase şi şapte ale veacului trecut, numit „Arta Povera”, sau, pe româneşte, „Arta Săracă”. Doar că nu era vorba nicidecum în mişcarea artistică respectivă de vreo sărăcie sau simplitate ci, dimpotrivă, de o extremă bogăţie conotativă, realizată, ce-i drept, cu o premeditată economie a mijloacelor. Fluiditatea şi permisivitatea ideologică a mişcării hippie, varianta italiană, peste care s-a altoit imaginaţia tipică unei populaţii latine, au fost factori importanţi, care au stimulat dezvoltarea unei creativităţi contemporane nu lipsite de tradiţie, dacă e să coborâm în medievalitatea italiană până la congregaţiile monahilor pauperi şi itineranţi, cel mai ilustrativ fiind Sfântul Francisc din Assisi.

În acest context stimulator, Eva Pattis Zoja a sesizat, pe bună dreptate, că inconştientul devine creativ activându-şi funcţia imaginaţiei şi atunci când pleacă de la doar câteva elemente evocatoare. Ba chiar creativitatea e mai profundă atunci când elementele concrete sunt mai puţine. Sinele compensează prin imaginaţie sărăcia realităţii.