CULTURA VIZUALĂ

Arta lui Grigorescu

Nicu Ilie

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 12 (568), 23 martie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-12-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_568_w.pdf

 

 

 

O țărăncuță (diminutivul e necesar!) cu un ulcior, un tablou de mici dimensiuni – cât o palmă toată suprafața picturii –, expus într-o galerie comercială, relevă stilul lui Nicolae Grigorescu în mai mare măsură decât un „Smârdan” de 10 metri pătrați. Dincolo de locul obținut în panteonul național, dincolo de încadrări în ideologii culturale, el e un maestru al instinctului pictural, al atingerii de pensulă venită din inspirație pură, mai puțin al rațiunii, iar stilul său este doar domesticit și consolidat prin studiile și canoanele pe care le-a adoptat, însă niciodată până la capăt.

Cu o singură volută făcută cu pensula încărcată de vopsea, Grigorescu desenează întreaga broboadă a țărăncuței, cu toate volumele ei, cu nodul și colțurile încrețite de nod. Totul dintr-o singură mișcare. Fără a fi studiat vreodată în Orient, fără a fi direct expus la viziunea plastică a acestuia, lucrând în ulei, nu în cerneală, Nicolae Grigorescu are, totuși, un stil aproape caligrafic, constituit din mișcări unice și irepetabile ale pensulei pe pânză. Fenomenul e evident în picturile sale cu tentă impresionistă, cele mai multe, unde, la fel ca la Monet, dar mult mai pronunțat, tablourile se clarifică în jurul figurii umane, pensula folosită devine din ce în ce mai subțire în jurul chipurilor, atingerea mai fină, totuși fără a renunța complet la impasto, la utilizarea unei suprasaturații de vopsea care creează mici reliefuri și documentează până astăzi fiecare tușă, fiecare mișcare de pensulă a artistului.

Cu peste 1000 de tablouri semnate (conform unor estimări moderate), dintre care circa 400 sunt care cu boi, Nicolae Grigorescu este unul dintre cei mai prolifici pictori români, la nivelul contemporanilor săi francezi. Încadrarea sa stilistică nu este, însă, una simplă, în opera lui variațiile fiind date și de perioada creației, ca la orice alt artist, dar și de natura subiectului. Astfel, are picturi impresioniste (carele cu boi sau naturile statice), altele într-un mix personal cu elemente de Barbizon (frunze, iarbă, detalii neesențiale) și impresionism sau neoclasic, dar și tablouri pur neoclasice (portrete) sau cu elemente ce le duc în pragul realismului (scenele din Războiul de Independență).

El a început ca pictor de icoane și de biserici, încă de la 10 ani, în atelierul lui Anton Chladek, un pictor austriac (ceh născut în Serbia), stabilit în Țara Românească pentru a face primele portrete ale boierilor de aici. Era anul 1848. Prin intervenția lui Kogălniceanu a plecat în Franța, în 1861, la 23 de ani, studiind la Academia pariziană și la Barbizon. A locuit în străinătate până în 1890, în perioada de apariție și ascensiune a impresionismului, dar nu a făcut parte din cercurile acelei avangarde. Influențele impresioniste asupra sa au avut loc în expoziții, nu în coloniile de creație, nu în cafenele. Ultimii 17 ani, până la moartea sa în 1907, i-a petrecut în țară, la Câmpina, unde și-a definitivat stilul și tematica. Alexandru Vlahuță, mai tânăr cu 20 de ani, l-a captat în proiectele sale cultural-literare, pictorul realizând, în 1901, coperta primului număr din „Sămănătorul”. De altfel, programul revistei a fost discutat în fața unor tablouri de Grigorescu, iar astăzi este greu de spus cine a influențat pe cine. Temele lui Grigorescu la Câmpina sunt, toate, din același spectru: o lume rurală apolinică, idealizată, un calm și o simplitate din secole neprecizate, o modestie glorioasă. Țăranii și țărăncile sale seamănă mai mult cu zeitățile antice din pictura Renașterii decât cu țăranii români pe care îi putem reconstitui din istoriile sociale. La Millet asemenea personaje sunt asuprite de cenușiul și ruginiul fundalurilor; la Van Gogh sunt topite în peisaje copleșitoare, pline de vitalitate, dar instabile, tulburătoare. Apropiat de Millet prin formare și de Van Gogh prin instinct, Grigorescu pictează o viață rurală cu multe culori de pământ, cu o pensulă lată și cu tușe scurte, care lovesc pânza din direcții neregulate, dar și cu mult verde în tonuri crude, pulverizat în peisaj, cu nuanțe bogate de alb și cu roșuri intense. Efectul este acela de liniște, de mulțumire, de optimism. Încadrarea, mai întotdeauna, face focus pe personaj. Chiar și când e prins în plan general, antropicul este centrul logic al tablourilor lui Grigorescu, subliniat prin creșterea nivelului de detalii. Dar, deși omniprezenți, oamenii nu guvernează peisajele, nici măcar interioarele. Suprafețe ample ale picturii, chiar și ulițe, ca în „Fete lucrând la poartă”, sunt dominate de o natură abia domesticită, care coexistă cu personajele, nu se supune lor. Această sălbăticie domoală, mai degrabă lirică decât amenințătoare, subliniază și ea convergența simbolică dintre țărăncuțe și nimfe, dintre viața rurală și arhetipurile fondatoare.

Deși a lucrat mult în străinătate, Grigorescu a expus rar în Franța și singura piață pentru operele sale a fost cea de la București. Acest fapt i-a adus o slabă notorietate internațională. Mult prea marele succes, încă din timpul vieții, în țară, într-un mod paradoxal, a făcut ca operele sale să nu aibă decât un circuit local, iar numele său să fie rar amintit în istorii ale artei europene. Tablouri ale lui sunt în toate marile colecții din țară, dar în niciuna internațională. Chiar și în rarele cazuri când o operă a sa apare la case de licitații importante, cumpărătorii, la prețuri de zeci de mii de dolari, sunt români. Nicolae Grigorescu este astfel pictorul național, dar nu și pictorul internațional al României.

E contrafactual să ne imaginăm cum ar fi fost picturile de maturitate ale lui Grigorescu dacă acesta n-ar fi studiat la fața locului tehnicile și canoanele picturii franceze. Dacă, în schimb, doar s-ar fi plimbat (cum a și făcut-o) prin marile orașe ale Europei să vadă capodopere ale artei vechi și noi. Putem totuși să afirmăm că Nicolae Grigorescu se află printre acei pictori, puțini, alături de nume ca Dürer, Caravaggio, Velázquez, la care tehnica a fost un artificiu necesar, dar neesențial, și a căror perfecțiune plastică transcende canonul (și orice filosofie personală) printr-un desen instinctual, printr-un reflex al 2D-ului și printr-o sinapsă directă între ochi și penel.

 

În muzee

Cea mai valoroasă colecție a operelor lui Nicolae Grigorescu se află la Muzeul Național de Artă al României din București. O întreagă sală din Galeria de artă modernă este dedicată picturilor sale. De asemenea, muzeul deține și o bogată colecție de desene și schițe ale aceluiași autor. Cel mai important tablou este „Atacul de la Smârdan”, fiind opera cu cea mai evidentă complexitate compozițională, cu cele mai mari dimensiuni și cu o tematică ce o face dezirabilă oricărui muzeu din România, nu doar de artă. Tabloul a fost comandat de Primăria Bucureștiului și are mai multe variante, de mai mici dimensiuni, în muzeul din Craiova și în colecții particulare. Tot de Războiul de Independență este legată și o a doua pictură importantă de la MNAR, „Spionul”. Ambele au fost pictate la un deceniu după război, pe baza schițelor realizate de Grigorescu ca pictor de front. Alte picturi remarcabile din colecția muzeului sunt un autoportret, precum și peisaje sau lucrări cu subiecte rurale. Casa memorială de la Câmpina reunește o altă colecție de opere ale lui Nicolae Grigorescu, multe dintre ele din ultimii ani ai vieții. Clădirea originală a fost distrusă în timpul Primului Război Mondial, la fel ca și o parte a colecției. După reconstrucție, colecția de acolo a fost completată cu opere de la muzeul de artă din Ploiești și de la MNAR, astfel încât selecția să fie reprezentativă pentru toate temele și perioadele de creație. La Câmpina se află și o copie după Giorgione, realizată în tinerețe. Toate celelalte muzee de artă din țară dețin opere ale lui Nicolae Grigorescu. De asemenea, o colecție importantă de schițe este în proprietatea Bibliotecii Academiei Române, iar o alta, de grafică, în cea a Bibliotecii Naționale.

 

 

În colecții private

Numărul lucrărilor aflate în colecții private este doar estimat, neexistând până în prezent un catalog raisonné al autorului. De altfel, nici operele sale muzeale nu beneficiază de un asemenea index. Se estimează că sunt câteva sute de picturi în ulei (după unele surse peste 1000) în colecții private, parte dintre ele neavând o autentificare certă. Dintre colecțiile private cea mai importantă a fost cea a doctorului Iosif Dona, donată forțat în anii comunismului către MNAR și retrocedată după 2000. Parte dintre lucrările acestei colecții au ajuns în licitații, stabilind, constant, prețuri de vânzare de peste 100.000 de euro. De altfel, Nicolae Grigorescu este principala figură a pieței de artă din România, atât în decursul secolului al XX-lea, când vânzările se făceau, inclusiv, prin magazine de tip consignația, cât și după lansarea pieței profesioniste de artă, după 2000. Statisticile pieței, care monitorizează vânzările începând cu 1995, îl plasează, constant, pe primul loc în topurile anuale de vânzări, iar operele sale stabilesc cu regularitate noile recorduri de preț. În prezent, cel mai scump tablou vândut în România este „Țărăncuțe (De la fântână)”, adjudecat la 320.000 de euro la Artmark în 2016. Alte 20 de picturi ale sale au depășit suma de 100.000 de euro, iar cele mai mici prețuri pentru uleiuri semnate de Grigorescu sunt de 5.000-6.000 de euro, acestea fiind lucrări de mici dimensiuni sau crochiuri. Picturi ale lui Grigorescu apar destul de rar pe piața internațională, cei care le vând fiind fie membri ai diasporei, fie urmașii unor funcționari străini care au lucrat în România în perioada antebelică sau în cea interbelică. Prețurile sunt mai mici pe piața internațională, în 2016 o țărăncuță de mari dimensiuni fiind vândută la Boisgirard cu 15.500 de euro, iar un portret de evreu cu 18.000 de euro la casa Tiroche din Israel. În 2014 un portret de copilă, sub titlul „Daydreaming” („Visare”), a fost câștigat la Sothebyʼs la prețul de 46.000 de dolari, iar recordul internațional al autorului datează din 2011 și a fost stabilit la casa Bonhams, unde un „Car cu boi” a obținut în licitație 85.000 de dolari.